E oarecum o intrebare retorica ce se naste din ceea ce observ in jurul meu parca tot mai frecvent in ultima vreme.
Inteleg ca „viata e grea” e un motto tare apreciat de multa lume. Ca il adoptam si il imbratisam si ne lasam ghidata viata dupa el. Si din motivul acesta incepem sa simtim tot mai multe frustrari.
Diverse, simple sau complexe. Cu totii le avem. Ideal ar fi sa reusim sa le gestionam cat mai sanatos. Sa ne folosim de ele pentru a evolua. Pentru a face ceva astfel incat sa folosim frustrarea pentru a face viata noastra mai buna si mai frumoasa.
Dar se pare ca devine din ce in ce mai greu. Vad in jur o multime de oameni care incep sa le arunce in stanga si in dreapta. Cum se intampla ceva ce nu le place, cum primesc un refuz, cum au o zi mai proasta cum frustrarea iese la suprafata.
Si reactioneaza folosind de cele mai multe ori generalizari: „ce oameni de … pe aici”, „noi nu avem…”, „ceilalti sunt mai buni, aici vezi doar nepasatori…”. Si daca stai sa te uiti putin mai atent la ce le-a declansat reactia se fede frustrarea si „neputinta” personala.
Recunosc ca uneori imi e greu sa inteleg de ce ai alege sa traiesti asa. Da, se poate intampla sa nu iti dai seama ca asa stau lucrurile. Sau sa iti fie teama de schimbari. Sau si mai si, sa refuzi sa lucrezi cu tine – sa pui osul la treaba cum zicea bunicul…
Uneori poate incerci. Citesti sau urmaresti diverse materiale in speranta ca vei reusi. Sau poate apelezi la prieteni. Si uneori astea nu functioneaza. Pentru ca imi e greu sa fiu obiectiva cu propria persoana. La fel si prietenilor 😉
Dar mai e o solutie la indemana – sa mergi la psiholog. Asta poate sa te ajute sa vezi ce e cu toate frustrarile astea. De unde vin. De ce le ti pe langa tine. La ce te ajuta sa ii intoxici pe altii cu ele.
Si mai ales, poate descoperi ca viata ta merita traita fara toate astea… ca poate sa fie si mai pozitiva. Si mai senina fara atatia nori de frustrare…
Ah, si daca nu stii daca esti sau nu acolo uita-te putin la ce spui. Ce cuvinte folosesti. Cat de frecvent „te iei de altii” si cat de „acru” esti in remarci. Daca chiar vrei, semnele sunt acolo… si le poti recunoaste…
P.S: poate si postul asta e scris dintr-o frustrare… Sau poate e doar o constatare facuta cu ochiul psihoterapeutului…
[din arhiva veche]
Daca nu ai chef sa mergi la terapie sa cauti o alta lentila cu care sa te uiti la lume, poate te ajuta cateva minute de relaxare ghidata:
Profesia mea este legată de sănătatea mentală. Acum multă lume ar putea să zică că asta înseamnă mai degrabă gânduri, emoții, trăiri, stări, comportamente, atitudini, pattern-uri etc.
Dar unde au „casa” toate astea? În creier. Și oare cât de multă ne preocupă sănătatea creierului nostru, a organului care găzduiește cele de mai sus?
Dincolo de cum gândim, cum reacționăm, cum simțim, cum ne comportăm iată o listă a elementelor care influențează cel mai mult sănătatea creierului nostru:
Hidratarea
Somnul
Alimentația
Echilibrul vitaminelor și mineralelor în sistem
Ecranele
Mișcarea/sportul
Ce e interesant e că toate acestea influențează nu doar sănătatea creierului ca organ ci și sănătatea noastră psiho-emoțională. Hai să le luăm pe rând.
Hidratarea: dacă în corp avem undeva spre 60% apă, când e vorba de creier procentul urcă spre 80%. Dintre toate organele noastre creierul este cel mai sensibil la deshidratare.
În aceste condiții pentru a avea grijă de el este recomandat să ne hidratăm corespunzător pe tot parcursul zilei dar este esențial să ne începem ziua cu 1-2 pahare de apă. Așa că primul lucru de făcut dimineața este să bem apă la temperatura camerei (unii preferă chiar apa călduță și/sau lămâie ceea ce este la fel de minunat pentru creier și corp!). Astfel creierul se rehidratează după pierderile de peste noapte iar noi o să ne simțim treji și pregătiți de o nouă zi. Studiile arată că ne trezește mai mult o cană de apă dimineața decât o cafea sau un ceai verde.
Asta nu înseamnă ca trebuie să renunțăm la ele, ci doar să le consumăm după ce am băut niște apă.
Dacă e să ne uităm tot la ce zic studiile, e preferabil să amânăm cafeaua până la 90 de minute după momentul în care ne-am trezit deoarece la trezire nivelul cortizolului este natural mare în sânge (ne trezim tocmai pentru că apare această creștere) și undeva la 60-90 de minute după ce ne-am trezit cafeaua, care și ea ridică nivelul cortizolului, are efecte mai benefice pentru întreg organismul nostru.
E important și să ne reamintim că cafeaua deshidratează, deci dacă alegi să o bei, bea și niște apă lângă.
Zicea o neuroloagă într-o carte citită anul trecut că studiile au arătat că persoanele care consumă 8+ pahare de apă pe zi au performanțe cognitive mai mari decât cei care consumă 6 sau mai puține pahare de apă pe zi. Ce îmi spune mie asta? Bea minim 8 pahare pe zi, adaptează cantitatea la stilul de viață, condițiile de mediu (frigul deshidratează și el, nu doar căldura), câtă mișcare / sport faci. Și mai bea un pahar de apă înainte de un examen, o întâlnire importantă, o ședință la care vrei să performezi!
Apa este importantă pentru toate procesele din corpul nostru și mai importantă pentru creier. Iar un creier sănătos ne duce mai aproape de o viață sănătoasă psihic.
Ca și notă personală, o să îi rămân toată viața recunoscătoare colegei mele de facultate de la care am învățat să am apă pe masă indiferent ce altceva mai beau (cafea, ceai, suc etc)! Mulțumesc Dora!
Probabil o să revin cu completări pe tema somnului dar până una alta, am scris aici.
* Încep cu acest articol o serie despre sănătatea creierului nostru și factori de stil de viață care ne impactează calitatea vieții și sănătatea psiho-emoțională.
Living with your body and other things you hate – Emily Sandoz / Troy DuFrene
Alegerea – Dr. Edith Eva Eger
Pretty girls – Karin Slaughter
Darul – Dr. Edith Eva Eger
Orasul pierdut – Clive Cussler
Ca sa nu te pierzi in cartier – Patrick Modiano
Atomic Habits – James Clear
A good girl guide to murder – Holly Jackson
Postasul suna intodeauna de doua ori – James Cain
Atlas of Hearts – Brene Brown
Shangri-La crucea de sub Antartica – Julio Murillo
Behave The biology of humans at our best and worst – Robert Sapolsky BookClub1
Mitul libertatii si calea meditatiei – Chogyam Trungpa
Vulturul cu doua capete – James Twining
Cu ultima suflare – Paul Kalanithi
Pe taramul fantomelor infometate – Gabor Mate BookClub2
Documentul Matlock – Robert Ludman
Puterile ascunse ale ficatului – Dr. Gabriel Perlemuter
Acolo unde canta racii – Delia Owens
Raul absolut – Alex Kava
Presumed Innocent – Scott Turow
Dovada lumii de dincolo – Eben Alexander
Hrana pentru creier – Lisa Mosconi
Enzima miracol – Hiromi Shinya
Taci si inghite – Tim Spector
Printre tonuri cenusi – Ruta Sepetys
Miraj – Somaiya Daud
Pure, white and deadly – John Yudkin
Mythos. Miturile Greciei repovestite – Stephen Fry
The babysitter – Phoebe Morgan
Jurnalul lui 66 Noaptea in care am ars – Alexandra Furnea
A cool head – Ian Rankin
Crima de la conacul Remy – Holly Jackson
Ultimul mesaj – Laura Dave
Glutenul cum ne intoxica graul cultivat in prezent – Julien Venesson
Revenire – Blake Crouch
Materia intunecata – Blake Crouch
Ce nu am putut citi:
Relicvele altarului – Phil Rickman 121/646
Iernile sufletului – Katherine May 88/218
Femeia la 1000• C – Hallgrimur Helgason 351/538
Hotul de carti – Markus Zusak 128/571
Masura omului – Marco Malvaldi 59/276
Gorki park – Martin Cruz Smith 212/440
Socul – Robin Cook 44/348
Inconjurati de idioti – Thomas Erikson 96/267
Audiobooks:
Born a crime – Trevor Noah
*este primul meu audiobook – in continuare nu ma declar fan de ele si am dificultati in a urmari firul narativ in formatul acesta. Imi plac podcast-urile dar cartile le prefer pe hartie.
Terapie:
Am adunat si 13 carti de specialitate anul acesta. Ma declar multumita cu aceasta cifra la care se adauga si cele din lista generala care ma ajuta mult in practica din cabinet.
Per total am citit ceva mai putin ca in 2021, am avut vreo 6-8 saptamani in care nu am putut citi mai nimic (nu stiu daca adun 10 de pagini pe saptamana in perioada aia) si inca am o multime de carti incepute care nu stiu daca o sa ajunga finalizate sau pe lista de Nu…
*Las cu bold ce mi s-a parut cel mai interesant si as recomanda
Relaţia perfectă nu există, iar multe cupluri longevive spun că secretul rezistenţei lor include pe lângă dragoste, ţeluri, valori comune, şi înţelepciunea compromisului. Până unde merge el şi care sunt limitele dincolo de care nu mai funcţionează.
Ce înseamnă de fapt compromisul şi care sunt bazele lui psihologice?
Cred ca putem gasi diverse definitii ale compromisului, dar gandindu-ne la relatia de cuplu, pentru mine, compromisul este „mijlocul drumului” la care se ajunge prin negociere si intelegere reciproca intre cei doi parteneri. Este modalitatea prin care cuplul se armonizeaza. La inceput (fie ca vorbim de inceputul relatiei sau de o situatie aparuta la un moment dat) fiecare vine cu propriile ganduri, cu propriile dorinte si vrea ceva. Prin discutii, prin negociere, prin ascultare reciproca cei doi parteneri pot ajunge la compromis: pot sa gaseasca acel spatiu de mijloc in care fiecare isi vede nevoile si dorintele indeplinite – poate nu in totalitate, dar intr-o masura satisfacatoare – si, in acelasi timp, ii permite si celuilalt sa aiba parte de acelasi lucru.
Poate fi el o formă de negociere?
E adevarat ca uneori se pot da si valente mai negative compromisului – „trebuie sa las ceva de la mine” sau „celalalt imi cere sa renunt la ceva ce vreau”. Putem sa privim si din perspectiva asta, dar oare ajuta relatia? Oare o relatie de cuplu, cu partenerul pe care il iubesc, presupune doar implinirea dorintelor mele fara sa iau in calcul si binele celuilalt? Deoarece perspectiva aceasta nu mi se pare benefica pentru o relatie sanatoasa si armonioasa imi place sa privesc compromisul ca si o negociere si nu ca si o impunere intre parteneri.
Se poate învăţa compromisul în familia de origini?
Cu siguranta familia de origini (sau locul in care copilul este crescut) este primul spatiu de invatare a compromisului. Modul in care imi vad parintii gestionand situatiile de zi cu zi, dar si cele speciale, cum fac ei astfel incat sa ajunga la intelegere si la compromis este una dentre cele mai valoroase si de impact resurse de invatare a modalitatilor de constructie si gestionare a relatiilor si a compromisului. De mici invatam nu doar de la parinti, ci si de la bunici sau alte rude, ori adulti – educatoare, prieteni de familie, etc – cu care intram in contact si interactionam.
Poate avea compromisul resorturi ascunse precum dorinţa de control sau manipularea?
Cu siguranta ca manipularea si controlul se pot ascunde in spatele impunerii compromisurilor – dar nu stiu daca il mai putem numi compromis sau e, de fapt, impunere. Dar revin la ce spuneam legat de o relatie de cuplu functionala – aici cred ca aceste manifestari nu isi au locul sau rostul. Atunci cand construim relatia pe principii de intelegere reciproca, de iubire, de grija si atentie, de parteneriat si negociere, de ce mi-as dori sa il controlez sau sa il manipulez pe celalalt?
Daca relatia este construita pe alte principii, daca unul din parteneri este „mai sus” decat celalat atunci e posibil ca impunerea sa fie cea care guverneaza dinamica de cuplu.
Cum putem caracteriza persoanele care impun diverse compromisuri ce au ca scop exclusiv binele şi comfortul lor personal?
Un astfel de comportament poate sa aiba in spate mai multe resorturi: de la nevoia de control – vreau sa ma asigur ca partenerul (a) face doar ceea ce vreau eu; la nesiguranta in relatie sau lipsa de incredere in sine – doar asa pot pastra aceasta relatie, doar asa na pot asigura ca partenerul (a) nu ma va parasi. Egoismul sau centrarea exclusiv pe propria persoana poate sa fie un alt motiv pentru astfel de comportamente – doar eu contez si nimeni si nimic altceva nu e important pentru mine.
Si cum ne putem apara de asa ceva?
Vorbind de relatia de cuplu nu stiu daca „aparat” este cuvantul potrivit. Cred ca daca stim ce ne dorim, cine suntem, ce meritam, cum vrem sa fim tratati apararea nu are sens si relatia poate fi construita pe principii sanatoase si echilibrate.
Când discutăm de înţelepciunea compromisului şi când de submisivitate cu tendinţa de a accepta practic orice compromis?
Discutam de compromis si negociere atunci cand ne cunoastem, atunci cand avem incredere in noi, in capacitatile noastre, in cine suntem, ce avem de oferit, cu ce intram in relatie si mai ales cand suntem deschisi spre dialog si intelegere cu partenerul.
Vorbim despre submisivitate in primul rand cand nu avem incredere in noi, cand nu ne cunoastem pe noi si mai ales cand relatia in care suntem nu este echilibrata si bazata pe comunicare intre parteneri.
Ce se poate ascunde in spatele unei astfel de submisivitati?
Asa cum spuneam si mai sus, lipsa de incredere in propria persoana este unul din motive. La fel, daca nu ma cunosc, daca nu stiu cine sunt, ce sunt, ce am de oferit, ce imi doresc, etc – probabil imi va fi mai dificil sa negociez si sa ajung la compromis cu pertenerul si mult mai usor sa accept conditii care nu stiu daca sunt sau nu ceea ce imi doresc.
Ce le determină pe unele femei să accepte în cuplu compromisul violenţei verbale şi/sau fizice?
Nu stiu daca putem sa spunem ca violenata verbala, psihologica si/sau fizica sunt un compromis facut cat mai mult acceptarea unei impuneri. Astfel de situatii sunt complicate si dificile. Relatia dintre parteneri este de cele mai multe complicata si presarata cu foarte multe resorturi psihologice ascunse.
Momentul in care relatia o ia pe un astfel de fagas este de investigat. Acolo fiecare dintre parteneri poate sa stea si sa vada care au fost motivele pentru care au actionat intr-un fel sau in altul: „ de ce imi lovesc partenera”, „de ce ii permit sa se comporte astfel cu mine” etc. Psihoterapia cu siguranta poate ajuta pentru a gasi raspunsurile acestea.
Cum identificăm acea barieră dincolo de care orice compromis nu mai funcţionează?
Cred ca e important ca fiecare dintre noi sa ne cunoastem cat mai bine. Asta inseamna sa ne cunoastem si nevoile, si dorintele, si limitele. Stiind toate acestea ne e ceva mai usor sa ne dam seama care e punctul dincolo de care compromisul nu mai e compromis ci se transforma in impunere. Cu cat ne cunoastem mai bine cu atat mai usor ne e sa ne dam seama cat putem sa lasam de la noi atunci cand facem un compromis, ce este cu adevarat important, ce ne multumeste si mai ales din ce punct nu mai e confortabil pentru noi sa „cedam”.
Cum gestionăm un compromis care ne face rău (cu care ne este greu să trăim), dar este important pentru partener/ă?
Gestionarea ar fi bine sa se realizeze prin negociere. E important pentru binele amandurora sa se gaseasca calea de mijloc. Pana la urma asta inseamna compromis: las eu ceva de la mine, lasi si tu ceva de la tine astfel incat sa putem ajunge la o intelegere si la o situatie care este comfortabila pentru amandoi. Daca voi accepta ceva ce nu imi face placere si pentru care nu am gasit intelegere la partener este posibil ca pe termen lung efectele sa fie in defavoarea mea, dar mai ales ale relatiei.
Care sunt efectele compromisurilor neasumate cu adevărat? (pe termen scurt dar mai ales lung)
Un compromis neasumat poate avea o multime de efecte secundare. Unele pot fi vizibile imediat, altele isi fac efectul pe termen lung. Pe termen scurt pot sa apara „inlocuiri”: daca accept ceva ce de fapt nu imi doresc voi reactiona astfel incat sa „pedepsesc” pe alta cale. Fie ma voi pedepsi pe mine, fie pe partener: pot aparea efecte psihosomatice de genul: o raceala, o alergie; sau poate mananc mai mult sau mai putin decat am nevoie, ori ma arunc in shopping (femeile au in general aceasta tendinta care poate destabiliza bugetul cuplului) sau poate in jocuri de noroc (apare mult mai des la barbati un astfel de comportament) ori poate incep sa petrec mai mult tim in afara cuplului – cu prietenii sau la birou – alegand astfel sa ma distantez de cel/cea care isi doreste acest compromis cu care eu nu sunt de accord.
Pe termen lung pot aparea boli psihosomatice mult mai serioase: anxietati generalizate, depresie, boli cardiovasculare – in general va fi afectata acea parte a corpului care este mai sensibila. De asemenea, cuplul poate fi destabilizat prin racirea relatiei si distantarea partenerilor. Uneori, partenerul care a acceptat aceasta situatie isi poate chiar gasi alinare langa altcineva care nu ii cere aceleasi copromisuri si care pare ca este mult mai intelegator si mult mai atent la nevoile celuilalt.
*scris pt revista Psychologies, editia septembrie 2013.
Foloseste meditatia ghidata de aici pentru a te reconecta cu partenerul/partenera de cuplu:
”In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am Inteles ca in toate imprejurarile, ma aflam la locul potrivit, in momentul potrivit. Si atunci, am putut sa ma linistesc. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Stima de sine.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am realizat ca nelinistea si suferinta mea emotionala, nu erau nimic altceva decat semnalul ca merg impotriva convingerilor mele. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Autenticitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa doresc o viata diferita si am inceput sa inteleg ca tot ceea ce mi se intampla, contribuie la dezvoltarea mea personala. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Maturitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa realizez ca este o greseala sa fortez o situatie sau o persoana, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine ca nici acea persoana, nici eu insumi nu suntem pregatiti si ca nu este momentul … Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Respect.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa ma eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce imi consuma energia. La inceput, ratiunea mea numea asta egoism. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Amor propriu.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa-mi mai fie teama de timpul liber si am renuntat sa mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astazi fac ceea ce este corect, ceea ce imi place, cand imi place si in ritmul meu. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Simplitate.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa mai caut sa am intotdeauna dreptate si mi-am dat seama de cat de multe ori m-am inselat. Astazi, am descoperit … Modestia.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa retraiesc trecutul si sa ma preocup de viitor. Astazi, traiesc prezentul, acolo unde se petrece intreaga viata. Astazi traiesc clipa fiecarei zile. Si aceasta se numeste … Plenitudine.
In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca ratiunea ma poate insela si dezamagi. Dar daca o pun in slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios. si toate acestea inseamna … Sa stii sa traiesti cu adevarat.”
Iti amintesti primul moment in care vi s-au intalnit privirile? Dar prima conversatie sau prima intalnire? Primul sarut sau prima vacanta petrecuta impreuna?
Cumva toate astea par a fi repere foarte importante intr-o relatie. Si in functie de cum au decurs ele luam decizii legate de cum vom merge mai departe ca si cuplu: daca suntem compatibili sau nu, daca „avem o sansa” si vom reusi sa ramanem un cuplu pentru mult timp etc
Apoi intervine „vreau sa avem un copil” – stiti discutia asta? Ma intreb cand ati avut-o cu partenerul/partenera voastra? La inceputul relatiei – atunci cand „negociati” cum veti functiona ca si cuplu? Sau la momentul „cand s-a intamplat”? Sau poate atunci cand unul dintre voi isi dorea atat de mult incat nu a mai putut sa pastreze tacerea…
Ma intreb ce ne face sa consideram aceasta discutie, si altele de acest gen, ne-relevanta la inceputul unei relatii. O discutie „pentru mai tarziu, cand suntem deja un cuplu stabil”. Oare nu este tocmai genul de discutie care ne poate defini directia ca si cuplu? Sau ne poate face sa pornim pe cai diferite?
Oare nu „stim” fiecare dintre noi cum simtim legat de acest subiect si cam ce ne dorim sau in ce conditii putem sa schimbam ceva in modul in care ne-am imaginat viata noastra? Si, nu e cumva important sa ii spun si celuilalt cam ce gandesc si simt in legatura cu acest subiect?
Ma gandesc la situatiile in care unul dintre parteneri isi doreste copii si celalalt nu (nu in acel moment sau deloc). Si toata incarcatura emotionala a unei astfel de situati si discutiile purtate atunci cand cei doi sunt deja casatoriti si au o istorie emotionala in spate. Si cum ar fi fost daca toate astea ar fi fost discutate si negociate la inceputul relatiei.
In situatia aceasta cred ca emotiile vor fi cele care vor controla discutia si va fi destul de dificil sa ne reintoarcem la ratiune. Mai ales daca oricare dintre parteneri incepe sa se simta presat de celalalt.
Si in astfel de conditii cat de usor se ajunge in momente critice in care relatia se rupe. Pentru ca emotiile vor fi intodeauna mai puternice decat ratiunea atunci cand sunt alimentate de presiune si pasiune. Si mai ales daca nu te-ai gandit nici un moment ca e posibil ca celalalt sa aiba o parere diferita fata de a ta. Sa vrea ceva diferit. Sau intr-un alt moment si nu exact atunci cand vrei si tu.
Bineinteles ca un cuplu se poate intoarce la ratiune si la negociere chiar daca „pozitiile” celor doi parteneri sunt diferite. Doar ca cere efort si rabdare. Si mult calm si intelegere.
Dar din pacate sunt multe cupluri care ajung sa se separe datorita unor discutii de genul acesta care nu au fost purtate la inceputul relatiei, pentru ca au fost considerate „prea grele pentru acel moment” sau considerate ca nefiresti deoarece „e normal ce gandesc eu si cu siguranta si partenerul/a gandesc la fel”. Sau pentru ca am gandit: „indiferent ce vrea o sa il/o fac eu sa se razgandeasca si sa vada lucrurile ca mine”. Si de multe ori se dovedeste a fi o perspectiva nesanatoasa. Pentru ca ar trebui sa intram intr-un cuplu cu cel pe care il avem in fata nu cu cel pe care o sa il creem dupa ce il modificam conform cu viziunea noastra. Mai mult, cred ca ar fi preferabil sa intram intr-un cuplu lamurind mai degraba „temele importante” ca si aceasta si nu neaparat preferinta pentru acelasi fel de mancare sau pentru acelasi gen de filme.
Si faptul ca nu il pot „schimba” pe celalalt nu ma face mai putin puternic/a. Si nu inseamna ca nu sunt iubit/a, inteles, apreciat/a in relaltie. Ci tocmai pentru ca e un subiect atat de important, un fapt atat de valoros si care schimba cu totul viata unui om dar si a cuplului e posibil ca partenerul/a sa nu doreasca sa faca aceste schimbari. Sa nu doreasca sa isi schimbe parerea sau viziunea asupra vietii. Fara ca asta sa imi spuna mie ca „nu pot” ci mai degraba ca „nu suntem compatibili” la acest capitol.
*scris in martie 2014 pt divort.ro
De actualitate e aceasta meditatie care te poate ajuta sa te (re)conectezi cu partenerul/partenera:
De când am revenit la Cluj (pfuai sunt deja 4+ ani) TIFF-ul reprezintă și motiv de vacanță în oraș. Parcă nu e niciodată mai fain Cluju’ ca la TIFF (poate la Tango Cazino).
Anul acesta a fost o gură de aer festivalul și un moment numai bun de pauză și încărcare. Vedeți mai jos care a fost selecția mea de filme de anul acesta. Am ratat doar 1 – Câmp de maci – l-am pus greșit în calendar și regula spune că nu poți intra la 15 minute după începerea filmului L
Tot ce are (C) a fost parte din competiția oficială TIFF.
Dineu cu vecinii de sus
Vara lui ‘85
Ultima baie
Norul roz (C)
Vânătorul de balene (C) – Câștigătorul trofeului
Marygoraund (C)
Pietricele (C)
Privește cerul (C)
Supă de homar
Fargo – CineConcert
Mauritanul
Babardeală cu bucluc
Granița morții
Lecții de persană
Pregătire pentru a fi împreună o perioadă nedeterminată (C)
Asta-i viața (C)
Dancer
Succes de public
Nu mai vine potopul (C)
Neidentificat (C)
Sergei Polunin: Up, Close and Personal
Binecuvântarea / Familia – episodul 1 din fiecare serial
Mere (C)
Q&A Polunin
Câmp de maci (C) – ratat L – Premiul publicului
Căutătorul de vânt
Întregalde
Acum că e gata și s-au și așezat puțin emoțiile și gândurile îmi dau seama că nu aș schimba nimic… Mi-ar plăcea doar să mai pun la lista asta încă vreo 20 care mi s-au părut la fel de bune sau de care am auzit foarte de bine.
Dacă ar fi să aleg 10 din ele sunt cele cu bold + evenimentul live cu Polunin de la Bonțida.
Pentru mine, surpriza anul acesta a venit dinspre filmele românești: mi s-au părut foarte bune – sunt 7 în lista de mai sus și ar mai fi fost vreo 2-3 pe care aș fi vrut să le văd.
Nu sunt critic de film și nici nu îmi propun așa că nu mă pun să fac comentarii pe marginea lor. Sunt faine și lasă urme, majoritatea adânci. Și dacă nu ați venit niciodată la Cluj la TIFF s-a anunțat data pentru 2022… 🙂
Cine mă cunoaște cred că știe deja că în ultimii ani am făcut o mare pasiune pentru Brene Brown si pentru munca ei legată de vulnerabilitate, rușine, și schimbarea de perspectivă a celor 2.
Nota bene: De când cu pandemia, pe lângă cărțile revelatoare, TedTalks si alte apariții ale ei, a venit și cu un podcast în care vorbește despre munca ei și are și invitați parteneri de conversație foarte valoroși.
Revenind totuși la titlu și, poate legătura dintre toate astea.
Contextul:
În ultimele 2 săptămâni am participat la cursul de gătit al unei prietene. Urmarea cursului… mai multe condimente, în special din India și Asia, în bucătăria și viața noastră. (Ioana un mare mulțumesc că „Nivelul Condimente” a fost dezlegat cu extra-features!) Printre ele și unul mai local așa – negrilica sau chimenul negru. Nu am în casă și nu am găsit pe la magazinele din preajmă așa că am cerut de la cineva care știam sigur că are – mama domnului 😀 (nu râdeți că e importantă și persoana de unde am cerut în toată schema asta)
Cer ieri, astăzi găsesc borcănelul frumos ambalat numai bun de folosit. Cum eram pe drum spre unde mergeam l-am luat și l-am pus în rucsac. Firește că am uitat aproape instant de el.
Am umblat de mai multe ori prin rucsac căutând diverse, luând și punând înapoi alte cele și cumva nu am mai dat de borcănel încât să îmi amintesc că e acolo.
Întâmplarea:
Pățania zilei de azi se întâmplă acum câteva ore într-un market în care merg frecvent lunea să fac cumpărăturile noastre săptămânale. Prin „călătoria” mea printre rafturi am mai căutat câte una alta în rucsac deci s-au mai bulversat câte cele pe acolo și firește că tot Nu am dat de borcănel astfel amintindu-mi că e acolo… pun în coș cam ce aveam în plan, merg la casă, pun pe bandă și cum partea responsabilă din mine umblă de câțiva ani buni cu plase de pânză la purtător dau să scot aceste plase. Cu sârg și elan o găsesc pe cea mare, trag cu încredere șiiii …. ghiciți singuri ce s-a întâmplat? Aplauze vă rog! Borcănelul meu de negrilică tocmai atunci s-a decis să își facă simțită prezența în rucsac și viața mea făcând un spectaculos salt înainte încheiat pe podea. Cu el bucăți, mici și multe, și cu tot conținutul vraiște in jur.
Acum sper că vă imaginați că nu eram singură în ditamai magazinul și că nu eram singură nici la coada de la casa de marcat :))))
Post-fapt:
Pfuai năvala de gânduri și emoții și voci contradictorii. N-am „văzut” de mult armata desfășurată așa clar ca astăzi. Au venit cam toate în același timp, țipând la fel de tare, cerând întâietate și drept pe cum să mă simt și cine are dreptate.
Cavalerii Apocalipsei – adică ai vinovăției și rușinii – au fost:
Tocmai te-ai făcut de râs în fața la atâta lume
Oare ce zic toți oamenii ăștia acum despre tine
Să îți fie rușine că îi faci pe toți să aștepte
Oamenilor mari și responsabili nu li se întâmplă așa ceva
Cum îl suni acum pe H să îi spui că ai „distrus” ce ai primit de la mama
Cum îi spui ei când te întreabă de el că…. l-ai spart
Să nu te uiți în ochii lor că se rupe pământul în două
Conducătorii Eroi – cei pe care i-am descoperit, crescut, hrănit în cei 15+ ani de psihoterapie:
E ok. Esți ok!
Respiră!
Rușinea nu e potrivită în acest moment
Oricui se poate întâmpla și nu e o catastrofă
Ține capul sus! Ai voie și poți să ții capul sus
Oamenii ăștia sunt străini – de cei dragi nu ți-ar fi rușine nu ai de ce să îți fie nici acum
Eticheta asta nu o lipim de noi
Viața ta continuă
Tot tu și tot adult ești chiar dacă s-a spart borcanul
Cam astea le țin minte acum post-eveniment. Posibil să mai fi fost și altele.
Simpatică a fost doamna de la casă care, după ce mi-am cerut scuze, îmi tot repeta că nu am de ce să mă stresez, că se întâmplă, că uite acum vine cineva și se rezolvă.
Am tras aer în piept, am ridicat capul și mi-am îndreptat spatele, m-am uitat la oameni (chiar dacă nu în ochii lor) mi-am pus cumpărăturile în plasă și am achitat.
Și, da, lumea nu s-a sfârșit pentru că am spart un borcan de negrilică în mijlocul unui supermarket.
A fost foarte interesant să mă uit la această desfășurare de forțe care s-a manifestat în mine. Să pot sesiza și mai ales să aleg înspre care dintre cele 2 tabere îmi duc energia. Pe cine vreau să hrănesc în acel moment: Cavalerii sau Conducătorii / lupul alb sau cel negru
Rușinea este una din temele cele mai frecvent întâlnite de mine în munca cu clienții mei. Are forme diverse, rădăcini puternice, ancore grele, legături întortocheate. E și „alunecoasă” și cam ca o ceapă de complexă: crezi că ai descoperit si re-așezat povestea și când colo mai e o foaie dedesubt, mai e o alee paralelă sau perpendiculară, mai apare de niciunde încă o dată.
Ni se insuflă rușinea de mici. O fac toți adulții din jurul nostru într-o formă sau alta. Și pentru ce? Credeți că ne face mai buni? Sau îi face pe ei mai buni? Eu cred că nu.
Am pomenit-o pe Brene Brown la început pentru că cred cu tărie că fiecare din noi poate beneficia enorm din munca ei. Că fiecare din noi putem să ne facem viața un pic mai blândă și senină dacă învățăm ceva de la ea și din munca ei.
Asta e „pastila mea de vulnerabilitate” pe care îmi e greu sa o înghit, dar și mai greu să o pun aici, acolo în lumea largă!
P.S.: public textul ăsta cât de repede ca să nu mă prindă din spate „piticul” rușine 😉
O nouă poveste prinde viață aici. E scrisă acum ceva timp și cu siguranță a mai evoluat povestea ei între timp. (sigur scena politică internațională la care face referire s-a mișcat nițel!) E interesant să vezi cum uneori o pauză e bine venită sau cum viața te pune în situații și contexte în care să o iei de la început chiar dacă abia începeai ceva…
Vă invit să aruncați un ochi la o poveste extrem de personală și profundă, a unei femei căreia 2020 i-a adus în față o parte din ea de care cam fugea.
O poveste despre vise, frici, gânduri despre viitor și întrebări despre dorințe.
Mulțumesc D pentru că te-ai arătat așa faină cum ești 😉
„Credeam că decembrie 2019 e oribil. Atunci partenerul cu care lucram de un an de zile, crezând absolut greșit că aș vrea eu să preiau afacerea noastră culturală, a înregistrat totul la OSIM. În contextul în care oricum eu ( din prostie) nu apucasem să semnez nimic cu el, iar spațiul micului nostru teatru, în care am investit mult, era trecut pe firma lui. Deci, fără motiv practic, obiectiv, rațional. Ci paranoic, neîncrezător, speriat. Apoi a venit 2020. La început m-am bucurat. Simțeam că pot să dorm într-un final. Aveam nevoie de pauza asta și credeam că lumea are nevoie de ea. De dormit am dormit, dar nu mi-am aranjat viața așa cum credeam că într-un final o voi face. Și am încercat. Am început să fac sport, să fiu mai atentă la consumul de zahăr, la orele de somn și de masă, la ce consum cultural. Ceea ce aș vrea să pot face în continuare, dar e greu să fii constant. Goes to show cât de zmei credem că putem fi și când suntem puși față-n față cu a face, vedem de fapt ce suntem. Și cred cu tărie că anul ăsta a scos la iveală ce suntem cu adevărat.
Prin martie m-am trezit responsabilă pentru un alt spațiu. Altă provocare de care nu am vrut să aud mult timp. Acum, în octombrie am devenit oficial administratorul lui. Pentru că am acceptat asta despre mine și despre faptul că am un fel responsabil de a fi. Cel puțin cu unele lucruri. Și da, în plină pandemie, manageriez o cafenea din centrul Bucureștiului. Pentru că am preferat să știu că nu îl las să moară și pentru că mica lui terasă din Centrul Vechi mi-a permis să joc, să îmi invit colegii să joace, să văd oameni, să țin cursuri, să merg la cursuri de rap, să respir și să trăiesc relativ normal pe timp de nebunie. Adică să nu o iau razna. Și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.
În același timp, trăiesc cu frică. Frica de a nu se îmbolnăvi părinții mei, frica de a nu se îmbolnăvi puținii prieteni dragi pe care îi am, frica de viitor, frica de a nu ști cât o să mai pot să îmi desfășor activitatea și să mă întrețin, frică să nu izbucnească un război, frica de a sta față-n față cu mine. Le aveam și înainte, dar în 2020 am mai mult timp și mai multe motive să zăbovesc asupra lor.
Am dezvoltat pe lângă o nouă frică. Sau mai bine spus, jenă. Dar nu cred că are legătură cu anul, cât cu vârsta biologică, educația, mindset-ul în care am crescut ca femeie. Mă gândesc că ar fi timpul să am un soț și un copil. Și culmea e că nu vreau neapărat asta. Dar parcă ceva la tipar mă atrage. Îmi imaginez o casă, o curte și un mucios care aleargă pe lângă pisicile și câinele meu. Și îmi imaginez un bărbat capabil să își asume scenariul. Și aici mă panichez. Că nu există așa ceva. Am fost și sunt iubită enorm și pandemia mi-a întărit, zic eu, prietenia și relația cu iubitul meu. Ne-am aranjat birourile, ne lăsăm spațiu de joc și de treabă, ne susținem în demersuri artistice, ne ajutăm și este cel mai bun partener pe care l-am avut până acum. Și cel mai mișto gagiu pe care îl cunosc! Și tocmai de asta îi cunosc și slăbiciunile și cred că nu poate susține scenariul. Și nici nu am curajul să vorbesc cu el despre asta. Mai ales că nu sunt eu decisă. Aici aș putea spune că e punctul meu cel mai slab, pentru că acum, scriind, e practic prima oară când vorbesc serios despre asta. Pfff.
Daaaar, nu sunt un subiect așa interesant. Sunt o femeie mediocră din Colentina, București, care în continuare visează să-și depășească limitele și să devină actriță, chiar dacă anul ăsta o împiedică. Au fost alți ani care nu m-au împiedicat și am preferat mai degrabă să organizez decât să mă expun. Lucru ce mi-a devenit clar datorită 2020. Spre finalul lui, mă simt un pic amorțită, un pic speriată și oarecum optimistă. E cel mai aparte an pe care îl trăim cu toții. Și încerc ( uneori reușesc) să iau lucrurile bune din el- economisesc fond de ten si benzi depilatoare de față, gătesc mai des, citesc mai mult, nu mai e un stres așa mare planificatul lucrurilor, pentru că oricum nu mai am certitudinea întâmplării lor. Deci, pe cât de ciudat e, anul ăsta e un test de răbdare și înțelepciune care poate fi extreeeeem de benefic tuturor. Da, se vor întinde și rupe corzi extrem de sensibile, da, mă aștept să mă afecteze virusul pe mine și pe ai mei și mă rog doar să nu fie grav, da, o să fie o gigantică criză economică și da, poate și conflicte internaționale mult mai puternice. Și da, cred că tot Trump o să iasă președinte. Și dacă ar ieși Biden, tot greșit e.
Daaaaar, pe cât de final de lume pare 2020, pe atât de început de nouă lume pare și eu vreau să fac parte din ea.”
Folosim cookies pe website că să îți oferim cea mai relevantă experiență prin a ne aminti preferințele tale și vizitele tale. Apăsând „Accept toate”, ești de acord cu folosirea tuturor cookie-urilor. Dacă vrei un acord mai selectiv vizitează „Setări Cookies”.
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may affect your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. These cookies ensure basic functionalities and security features of the website, anonymously.
Cookie
Duration
Description
cookielawinfo-checkbox-analytics
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Analytics".
cookielawinfo-checkbox-functional
11 months
The cookie is set by GDPR cookie consent to record the user consent for the cookies in the category "Functional".
cookielawinfo-checkbox-necessary
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookies is used to store the user consent for the cookies in the category "Necessary".
cookielawinfo-checkbox-others
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Other.
cookielawinfo-checkbox-performance
11 months
This cookie is set by GDPR Cookie Consent plugin. The cookie is used to store the user consent for the cookies in the category "Performance".
viewed_cookie_policy
11 months
The cookie is set by the GDPR Cookie Consent plugin and is used to store whether or not user has consented to the use of cookies. It does not store any personal data.
Functional cookies help to perform certain functionalities like sharing the content of the website on social media platforms, collect feedbacks, and other third-party features.
Performance cookies are used to understand and analyze the key performance indexes of the website which helps in delivering a better user experience for the visitors.
Analytical cookies are used to understand how visitors interact with the website. These cookies help provide information on metrics the number of visitors, bounce rate, traffic source, etc.
Advertisement cookies are used to provide visitors with relevant ads and marketing campaigns. These cookies track visitors across websites and collect information to provide customized ads.