Conversatii delicate in cuplu – copii

Iti amintesti primul moment in care vi s-au intalnit privirile? Dar prima conversatie sau prima intalnire? Primul sarut sau prima vacanta petrecuta impreuna?

Cumva toate astea par a fi repere foarte importante intr-o relatie. Si in functie de cum au decurs ele luam decizii legate de cum vom merge mai departe ca si cuplu: daca suntem compatibili sau nu, daca „avem o sansa” si vom reusi sa ramanem un cuplu pentru mult timp etc

Apoi intervine „vreau sa avem un copil” – stiti discutia asta? Ma intreb cand ati avut-o cu partenerul/partenera voastra? La inceputul relatiei – atunci cand „negociati” cum veti functiona ca si cuplu? Sau la momentul „cand s-a intamplat”? Sau poate atunci cand unul dintre voi isi dorea atat de mult incat nu a mai putut sa pastreze tacerea…

Ma intreb ce ne face sa consideram aceasta discutie, si altele de acest gen, ne-relevanta la inceputul unei relatii. O discutie „pentru mai tarziu, cand suntem deja un cuplu stabil”. Oare nu este tocmai genul de discutie care ne poate defini directia ca si cuplu? Sau ne poate face sa pornim pe cai diferite?

Oare nu „stim” fiecare dintre noi cum simtim legat de acest subiect si cam ce ne dorim sau in ce conditii putem sa schimbam ceva in modul in care ne-am imaginat viata noastra? Si, nu e cumva important sa ii spun si celuilalt cam ce gandesc si simt in legatura cu acest subiect?

Ma gandesc la situatiile in care unul dintre parteneri isi doreste copii si celalalt nu (nu in acel moment sau deloc). Si toata incarcatura emotionala a unei astfel de situati si discutiile purtate atunci cand cei doi sunt deja casatoriti si au o istorie emotionala in spate. Si cum ar fi fost daca toate astea ar fi fost discutate si negociate la inceputul relatiei.

In situatia aceasta cred ca emotiile vor fi cele care vor controla discutia si va fi destul de dificil sa ne reintoarcem la ratiune. Mai ales daca oricare dintre parteneri incepe sa se simta presat de celalalt.

Si in astfel de conditii cat de usor se ajunge in momente critice in care relatia se rupe. Pentru ca emotiile vor fi intodeauna mai puternice decat ratiunea atunci cand sunt alimentate de presiune si pasiune. Si mai ales daca nu te-ai gandit nici un moment ca e posibil ca celalalt sa aiba o parere diferita fata de a ta. Sa vrea ceva diferit. Sau intr-un alt moment si nu exact atunci cand vrei si tu.

Bineinteles ca un cuplu se poate intoarce la ratiune si la negociere chiar daca „pozitiile” celor doi parteneri sunt diferite. Doar ca cere efort si rabdare. Si mult calm si intelegere.

Dar din pacate sunt multe cupluri care ajung sa se separe datorita unor discutii de genul acesta care nu au fost purtate la inceputul relatiei, pentru ca au fost considerate „prea grele pentru acel moment” sau considerate ca nefiresti deoarece „e normal ce gandesc eu si cu siguranta si partenerul/a gandesc la fel”. Sau pentru ca am gandit: „indiferent ce vrea o sa il/o fac eu sa se razgandeasca si sa vada lucrurile ca mine”. Si de multe ori se dovedeste a fi o perspectiva nesanatoasa. Pentru ca ar trebui sa intram intr-un cuplu cu cel pe care il avem in fata nu cu cel pe care o sa il creem dupa ce il modificam conform cu viziunea noastra. Mai mult, cred ca ar fi preferabil sa intram intr-un cuplu lamurind mai degraba „temele importante” ca si aceasta si nu neaparat preferinta pentru acelasi fel de mancare sau pentru acelasi gen de filme.

Si faptul ca nu il pot „schimba” pe celalalt nu ma face mai putin puternic/a. Si nu inseamna ca nu sunt iubit/a, inteles, apreciat/a in relaltie. Ci tocmai pentru ca e un subiect atat de important, un fapt atat de valoros si care schimba cu totul viata unui om dar si a cuplului e posibil ca partenerul/a sa nu doreasca sa faca aceste schimbari. Sa nu doreasca sa isi schimbe parerea sau viziunea asupra vietii. Fara ca asta sa imi spuna mie ca „nu pot” ci mai degraba ca „nu suntem compatibili” la acest capitol.

*scris in martie 2014 pt divort.ro

De actualitate e aceasta meditatie care te poate ajuta sa te (re)conectezi cu partenerul/partenera:

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E05

Oare ce surprize ar putea aduce o pandemie? Altele decât cele pe care le-am trăit majoritatea dintre noi? Povestea ei e delicioasă, vă las cu ea:

“2020 nu a fost un an atat de rau pentru mine si o spun cu toata umilinta, întelegerea durerii si respectul pentru cei care au suferit,  au pierdut pe cineva drag si pentru medicii care au o viata foarte grea deja de mai mult de 8 luni.

Am avut o situatie aparte care mi-a concentrat toate resursele si mi-a deturnat atentia si actiunile (in mare parte): fix cu cateva zile înainte de debutul pandemiei in martie 2020 am ramas însărcinată. Un noroc si o binecuvantare, desigur, care a venit la pachet si cu reversul medaliei: cu stres suplimentar, precautii mai mari, izolare mai intensa, frica.

Daca ar trebui sa spun un top al atributelor pentru 2020, pentru mine af fi asa: FRICA, VINOVATIE, OPORTUNITATE SI NOROC, BALANTA: PIERDERE SI CASTIG.

Sa explic povestea mea folosind aceste atribute:

FRICA cred ca a fost/este ceva atat de comun si totusi greu de dus pentru ca nu se mai termina. Cand cred ca imi este mai bine, uit un pic de ce se poate intampla rau, imi reamintesc/ mi se reaminteste ca nu s-a terminat si incep starile de anxietate.

Bineinteles ca traim frica diferit; la mine este un amestec de consum personal, de grija si precautii poate exagerate (dezinfectare mult prea frecventa, izolare, decizia de a nu merge nicaieri in vacanta) si de cicalire/ presiune pusa pe ceilalti membri ai familiei.

Frica mi-a accentuat tendintele compulsiv obsesive, obsesia de control, ideea ca sunt singura care poate proteja – tendinta mea nevrotica de a fi “Salvatorul” celorlalti sub care se ascunde falsul sentiment de superioritate din cauza caruia, trebuie sa recunosc, cei dragi au avut de suferit.

Nu credeam ca frica poate avea asa efecte nebănuite si in arii in care nu vezi nici o legatura; frica pe mine ma mobilizeaza, devin suprafunctionala si in acelasi timp, devin toxica pentru cei apropiati mie.

VINOVATIA a aparut ca reactie de contrabalansare: ca sa ma pot bucura de oportunitatile anului 2020 in contextul suferintei colective.

Cand atator oameni le este rau in jurul tau este penibil ca tu sa te bucuri. Ma invinovatesc ca sunt o pasiva cand vine vorba de tragedii colective: nu am dat bani, nu am donat sange.

Din punct de vedere moral simt ca nu am ce model sa prezint copiilor mei. Si ca sunt acel grăunte marunt de nisip care “merge cu turma”, caruia nu ii pasa.

OPORTUNITATEA SI NOROCUL m-au insotit tot anul, in ciuda a tot ceea ce s-a intamplat.

Inca de la inceput.

Izolarea initiala acasa m-a bucurat foarte tare: in sfarsit aveam un timp suplimentar (neconsumat cu drumul catre serviciu) si o flexibilitate a programului care sa imi permita sa: stau mai mult cu copilul, sa imi urmez planul cu hobby-ul meu din care vroiam sa castig suplimentar (caci antreprenoriat nu poate fi numit).

Si asta am si facut. Am profitat. Am invatat programe de editare video, mi-am facut canal de youtube, am creat singura logo-ul si imaginea pentru canal, am realizat nenumarate materiale de lucru pe domeniile pe care am vrut sa aduc valoare adăugată. Nici nu imi vine sa cred ce eforturi am depus…

Apoi a urmat un alt proiect care a inlocuit pe primul (caci nu puteam face doua in acelasi timp): ingrijirea casei si gradinii de la tara unde locuiește tatal meu. Iar aici, anvergura a depasit asteptarile – toata familia s-a mobilizat sa faca lucruri pe care le amanam de ani de zile.

Si rezultatul pana in ziua de azi a fost ca s-a dovedit un an greu, plin de munca. Foarte mare efort dar mai usor de trait/ de dus caci a fost plin de satisfactii.

Bucuria de 2 in 1.

Sentimentul de castig.

O stare de implinire. Ca pot. Ca ce mi-am pus in minte s-a intamplat.

Si acum vine natural BALANTA PIERDERE SI CASTIG.

As mai putea adauga si INTROSPECȚIE. Da, cumva s-au legat lucrurile sa realizez anumite lucruri pe cate le-am făcut tot anul/ si anii trecuti si care au avut impact asupra celor apropiati.

Am trait cu starea de castig ca actiuni facute si am pierdut din vedere ca pun presiune pe ceilalti.

Am uitat ca ceea ce facem e doar un mijloc si ca cei din jur conteaza mai mult.

Ca mobilizarea puternica poate fi in detrimentul relatiilor.

Ca uiti câteodată si te afunzi in ambitia personala. Si uiti sa ai grija cu adevarat de cei apropiati tie chiar daca petreci mult mai mult timp cu ei.

Iar faptul ca petreci mai mult timp cu partenerul de viata nu inseamna neaparat mai bine ci poate insemna dureros: mai ales daca aveti chestii nerezolvate. Dureros ca trebuie sa treci prin procesul de intelegere si acceptare.

Pentru ca atunci cand petreci mult timp alaturi de partenerul de viata ai mai mult timp de discutat dar si iluzia faptului ca poti schimba lucrurile de care nu ai avut timp in trecut. Si nu merge asa:)

Asadar am pierdut pacea, m-am incarcat negativ intr-o prima faza din cauza intelegerii anumitor lucruri legate de propriul psihic. Dar am castigat momente de criza care mi-au permis sa discut altfel lucrurile. Nu spun ca am rezolvat ceva dar am inceput un proces.

In relatia cu copilul am incercat sa folosesc momentele libere sa ne jucam mai mult impreuna. Inclusiv cu totii impreuna. Câteodată ne-a iesit, alteori nu.

Ah, si ce am mai regretat pierderea vacantelor!

Si cat de singura m-am simtit pentru ca oricat de putin timp as fi petrecut cu prietenii mei, timpul asta s-a dovedit a conta foarte mult.

In ceea ce priveste relatia cu prietenii, trebuie sa recunosc ca m-am adancit si nai tare in izolare. Nu stiu de ce fac asta.

Am recuperat putin prin retelele de socializare.

In concluzie, a fost un an controversat. Si intens.”

Între timp noi am făcut cunoștință cu puștiul (virtual firește) și el cu 2020. Bun venit pitic! Să aduci toate provocările bune alor tăi și să fie prima și singura pandemie din viața ta!

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E02

Mamă de 2: V – puștiul ceva mai mare și ai zice “mai înțelegător”, M – puștoaica suficient de mică încât să știi că un prea înțelege cum e cu lumea adultă. Iată povestea ei din pandemie:

“Deci, principala provocare a fost sa imi calmez copilul, care era panicat ca o sa murim. Eu personal nu m-am stresat f tare legat de virus, am zis “asta e, o facem si pe asta”, dar V (n.r. băiatul) era stresat. A trebuit sa ii explic zile la rand ca nu vom muri, pt ca ma intreba zilnic, dupa vreo saptamana cred ca i-a trecut.

Alta provocare a fost sa gasesc mereu alte mancaruri de gatit, si nu glumesc 😁, daca am fost redusi la supermarketuri a iesit din ecuație mancarea “din oras”.

Alta provocare a fost sa nu o iau razna fara contact uman, fara paharul ala de vin ocazional cu prietena mea din copilărie.

Cel mai fain lucru care a venit cu pandemia a fost ca am stat acasa o luna, pe care am privit-o ca un concediu nesperat, pt mine asta a fost magic, sa stau mai mult cu copiii, sa citesc, sa ma uit la filme in nesimțire, sa mananc ca sparta, si sa dansăm. Noi in pandemie am dansat, atat de mult ne-am bucurat de ocazie sa stam impreuna. Fara munca, scoala, gradi, stres etc.

Stresul pentru mine in pandemie nu a fost o optiune, eu m-am simtit bine acasa. Am avut si unele mici semne de intrebare legate de ce va fi cu noua situatie, dar mici.

Relatia…spre surprinderea noastra, amandoi am fost in mod egal socati sa vedem ca dupa 10 ani de casnicie si 2 copii, am avut o luna de izolare in care ne-am simtit confortabil, certurile s-au redus f mult, probabil din lipsa de stres-oboseala de pe munca si la final bilantul a dat cu plus.

Ce as fi vrut eu sa pastrez dupa toata treaba asta…probabil statutul de mama casnica, pt ca sa fiu plecata 8 ore jumate pe zi inseamna ca ei cresc fara mine, acum stiu ca e imposibil, as lua-o razna dupa primele 6 luni…

Si M (n.r. fata) a fost cea mai castigata de fapt, ca nu a mai trebuit sa mearga la gradi, bai nene era in extaz. Si eu la fel, nu a mai racit din martie 😂.

V in schimb a venit acasa urland in ultima zi de scoala, am crezut ca si-a rupt ceva, urla ca din gura de sarpe…era trist ca se inchide scoala. Ma pufnea rasuț, dar nu puteam sa rad in fata lui, a fost ceva tragi-comic un pic, si la fel i-a trecut după o saptamana cand a descoperit ca de fapt poate face ce vrea el acasa.

De barbat e mai nasol, saracu’, din martie e dadaca, si chiar daca spune ca ii e groaza sa inceapa harababura la scoala, e de fapt incantat ca merge inapoi la munca 😂.

Era sa uit, am avut noroc cu casa bunicilor lui N (n.r. N – soțul, casa e într-un sat “uitat de lume dar recent descoperit de “lumea bună” – nu îi spun numele că ar fi ușor de descoperit autoarea textului), mergeam des acolo, la “munci agricole”, si m-am apucat de renovat putin, a fost fain ca nu am fost redusi nici macar la curtea noastra…”

Ce iau eu din povestea ei?

  • Că au avut noroc cu o curte
  • Că au avut noroc cu o casă la țară, chiar dacă e casa bunicilor tot ne dă ocazia să evadăm din cotidian și din rutină
  • Că o provocare pentru femei, poate mai mare pentru mame, e legată de “oare ce să mai fac de mâncare”?
  • Că copii s-au bucurat de părinți și părinții de copii
  • Că copii au frici și e important să stai cu ei să îi asculți, să îi asiguri și reasiguri, să le vorbești pe limba lor până se liniștesc
  • Că și după 10 ani de căsnicie (cred că sunt ceva mai mult de relație) și 2 copii poate să îți placă de celălalt și să aveți o relație faină (și trebuie să mă laud cu unele din cele mai faine si longevive cupluri prin preajma mea!!! Să fiți la fel și de aici înainte!!! Vă iubesc tare mult!❤️)

Pentru voi cum a fost perioada asta?