„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E03

Despre cum uneori dorințele de la începutul anului vin și se împlinesc cu vârf și îndesat. Despre cum uneori „ai grijă ce îți dorești că se și întâmplă” poate să ia formă sub forma unei pandemii care aduce cu ea timp și reorganizare internă și repozitionări de perspective… Dar mai mult decât orice despre cum să nu îți pierzi speranța, să mergi mai departe, să ai grijă de proiecte personale și să investești energie în ce e important pentru tine și ce poți „controla”.

Cred că sunt ceva lecții valoroase în povestea lui G., chiar dacă el nu le-a punctat expres. Iată ce zice despre 2020:

„Când a început perioada de lockdown, mărturisesc că a fost o parte din mine care s-a bucurat, așa că am decis să iau challenge-ul ăsta ca pe o oportunitate să îmi reîncarc bateriile și să profit de timpul liber nou creat ca să fac toate lucrurile alea pe care le tot amânasem. E ironic, de altfel, că la sfârșitul lui 2019 îmi propusesem să stau mai mult pe acasă și să nu umblu prin toată țara ca un bezmetic așa cum eram obișnuit să fac că, nah, ăsta era job-ul… Be careful what you wish for!

Am început, așadar, să investesc energia mea în diverse proiecte personale pe care nu credeam că o să le fac vreodată: să fac un podcast, să încep să scriu mai mult, să îmi creez o disciplină „domestică” în care să îmi fac antrenamentele, să gătesc, etc. Cu alte cuvinte, să am grijă de mine.

Sincer, perioada de lockdown, aia de până-n 15 mai a fost cea mai ok pentru mine. Din moment ce eram forțat să stau în casă, nu aveam prea multe opțiuni de ce să fac cu mine, așa că am reușit să rămân concentrat pe obiectivele mele. Problemele au început să apară după ce am ieșit din starea de urgență și lucrurile ușor-ușor s-au dezghețat. Atunci am început să conștientizez faptul că, realist vorbind, nu am niciun fel de siguranță profesională – job-ul meu era legat de evenimentele corporate, domeniu afectat puternic de pandemie –  și că efectiv nu știu cum o să mă pot întreține. Ce am făcut a fost să insist pe proiectele mele personale și să împing și mai mult în speranța (care încă n-a murit) că poate, la un moment dat, o să reușesc să monetizez una din ele. Ăsta e status-ul în care mă aflu și acum. J

Perioada de-acum e una care-mi oferă multe întrebări și, implicit, destul de multă anxietate. Am senzația că totul e în aer și mă găsesc într-o imposibilitate de a lua decizii și de a planifica lucruri având în vedere că nu e nimic clar în viitorul meu. Mă ajută prietenii, relația în care mă aflu și faptul că simt că n-o să regret că împing în direcția asta creativă pentru că știu că aș fi regretat dacă n-aș fi încercat.

N-am prea multe răspunsuri de ce a funcționat pentru mine, nici cine știe ce sfaturi pentru alții. De-acum, nu-mi propun decât să merg înainte și să fiu atent la oportunități. 80% of success is showing up!”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E02

Mamă de 2: V – puștiul ceva mai mare și ai zice “mai înțelegător”, M – puștoaica suficient de mică încât să știi că un prea înțelege cum e cu lumea adultă. Iată povestea ei din pandemie:

“Deci, principala provocare a fost sa imi calmez copilul, care era panicat ca o sa murim. Eu personal nu m-am stresat f tare legat de virus, am zis “asta e, o facem si pe asta”, dar V (n.r. băiatul) era stresat. A trebuit sa ii explic zile la rand ca nu vom muri, pt ca ma intreba zilnic, dupa vreo saptamana cred ca i-a trecut.

Alta provocare a fost sa gasesc mereu alte mancaruri de gatit, si nu glumesc 😁, daca am fost redusi la supermarketuri a iesit din ecuație mancarea “din oras”.

Alta provocare a fost sa nu o iau razna fara contact uman, fara paharul ala de vin ocazional cu prietena mea din copilărie.

Cel mai fain lucru care a venit cu pandemia a fost ca am stat acasa o luna, pe care am privit-o ca un concediu nesperat, pt mine asta a fost magic, sa stau mai mult cu copiii, sa citesc, sa ma uit la filme in nesimțire, sa mananc ca sparta, si sa dansăm. Noi in pandemie am dansat, atat de mult ne-am bucurat de ocazie sa stam impreuna. Fara munca, scoala, gradi, stres etc.

Stresul pentru mine in pandemie nu a fost o optiune, eu m-am simtit bine acasa. Am avut si unele mici semne de intrebare legate de ce va fi cu noua situatie, dar mici.

Relatia…spre surprinderea noastra, amandoi am fost in mod egal socati sa vedem ca dupa 10 ani de casnicie si 2 copii, am avut o luna de izolare in care ne-am simtit confortabil, certurile s-au redus f mult, probabil din lipsa de stres-oboseala de pe munca si la final bilantul a dat cu plus.

Ce as fi vrut eu sa pastrez dupa toata treaba asta…probabil statutul de mama casnica, pt ca sa fiu plecata 8 ore jumate pe zi inseamna ca ei cresc fara mine, acum stiu ca e imposibil, as lua-o razna dupa primele 6 luni…

Si M (n.r. fata) a fost cea mai castigata de fapt, ca nu a mai trebuit sa mearga la gradi, bai nene era in extaz. Si eu la fel, nu a mai racit din martie 😂.

V in schimb a venit acasa urland in ultima zi de scoala, am crezut ca si-a rupt ceva, urla ca din gura de sarpe…era trist ca se inchide scoala. Ma pufnea rasuț, dar nu puteam sa rad in fata lui, a fost ceva tragi-comic un pic, si la fel i-a trecut după o saptamana cand a descoperit ca de fapt poate face ce vrea el acasa.

De barbat e mai nasol, saracu’, din martie e dadaca, si chiar daca spune ca ii e groaza sa inceapa harababura la scoala, e de fapt incantat ca merge inapoi la munca 😂.

Era sa uit, am avut noroc cu casa bunicilor lui N (n.r. N – soțul, casa e într-un sat “uitat de lume dar recent descoperit de “lumea bună” – nu îi spun numele că ar fi ușor de descoperit autoarea textului), mergeam des acolo, la “munci agricole”, si m-am apucat de renovat putin, a fost fain ca nu am fost redusi nici macar la curtea noastra…”

Ce iau eu din povestea ei?

  • Că au avut noroc cu o curte
  • Că au avut noroc cu o casă la țară, chiar dacă e casa bunicilor tot ne dă ocazia să evadăm din cotidian și din rutină
  • Că o provocare pentru femei, poate mai mare pentru mame, e legată de “oare ce să mai fac de mâncare”?
  • Că copii s-au bucurat de părinți și părinții de copii
  • Că copii au frici și e important să stai cu ei să îi asculți, să îi asiguri și reasiguri, să le vorbești pe limba lor până se liniștesc
  • Că și după 10 ani de căsnicie (cred că sunt ceva mai mult de relație) și 2 copii poate să îți placă de celălalt și să aveți o relație faină (și trebuie să mă laud cu unele din cele mai faine si longevive cupluri prin preajma mea!!! Să fiți la fel și de aici înainte!!! Vă iubesc tare mult!❤️)

Pentru voi cum a fost perioada asta?

„Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie” – E01

M-am tot gândit în ultima perioadă la toate poveștile pe care le-am auzit în lunile astea de „altfel” de la clienții cu care lucrez în cabinet.

M-am tot gândit la nevoia de a ne conecta, de a ne regăsi în povești care seamănă cu a noastră sau de a mai căuta niște alternative la tot ceea ce facem ca să gestionăm cât mai bine ceea ce a adus anul 2020.

Pentru că procesul terapeutic este pe lângă unul confidențial și unul foarte intim și personal m-am gândit să merg spre prieteni și să culeg poveștile lor din perioada asta. Așa că rândurile de mai jos deschid seria „Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie”

*Dacă ai vrea ca și povestea ta să fie publicată scrie-mi. Am un set de întrebări care te pot ghida în a o scrie și apoi o public!

„Un proverb african spune că nu contează cât de tare bate vântul când ești pe ocean, ci doar felul în care știi să-ți ajustezi velele ca să te ducă acolo unde vrei să ajungi.

Cam așa văd eu și pandemia. E o situație asupra existenței căreia nu avem niciun control, dar avem în schimb control total asupra felului în care reacționăm la ea.

Ce mi-a „luat” pandemia? Păi mi-a luat cele 2-3 antrenamente săptămânale de baschet și volei și mi-a luat un client (eu fiind freelancer, iar clientul fiind din domeniul HoReCa).

Ce mi-a „dat”? Sau ce i-am „luat” eu ei?

În primul rând cred că mi-a dat un motiv în plus să îmi cresc „awareness”-ul, să mă întorc cu conștiința asupra unor întrebări fundamentale legate de lume, viață și sens. Nu voi dezvolta partea asta aici din două motive: sunt lucruri destul de intime, de personale, și – doi – sunt chestiuni filosofice, abstracte, ce simt că nu și-ar avea locul aici. (Dar probabil acesta e cel mai important și relevant „rând”.)

În starea de urgență, am alergat mai mult prin cartier, am făcut super-fotografii doar de la geamul apartamentului, am citit, am început să comand cărți online, mi-am zugrăvit camera, am crescut timpul alocat lecțiilor de germană și spaniolă pe Duolingo, am încercat să mă documentez și să înțeleg cât mai exact ce se întâmplă în lume cu acest virus, am ținut legături strânse cu familia și prietenii apropiați.

Apoi, când s-au mai relaxat lucrurile și au început să se vadă și efectele măsurilor luate peste tot în lume, mi-am dat seama că trebuie să păstrăm un echilibru între riscurile pe care le implică o infectare (a noastră sau a celor dragi) și necesitatea ca viața și societatea să meargă înainte.

Așa că mi-am dezvoltat, împreună cu familia mea, niște reflexe de bază de tipul dezinfectării regulate, descălțării înainte de intrarea în casă, purtării măștii în spații închise, dezinfectării obiectelor super uzuale de genul cheilor și telefonului etc.

Dar în același timp am reluat legăturile – inclusiv fizice – cu prieteni buni, am început să accept task-uri și job-uri chiar dacă ele implicau niște riscuri.

Adică echilibru. Acesta cred că e cuvântul cheie. Nicio extremă nu cred că e benefică.

Am învățat să-i accept și să-i înțeleg atât pe cei care se păzesc cu mare strășnicie și încearcă să evite toți factorii de risc – și o fac în general mai ales cu gândul la persoane în vârstă, apropiate lor, ceea ce e admirabil – dar și pe cei care consideră că riscuri există peste tot, mereu, și că viața trebuie trăită cu curaj și demnitate, asumându-ne și riscuri, asumându-ne faptul că moartea este ceva natural, firesc, până la urmă.

Pe latura sportivă, ce am pierdut cu baschetul și voleiul în sală, am recuperat cu alergarea, înotul în ape deschise, bicicleta, baschetul în parc.

Pe latura profesională, clienții pierduți din motive de pandemie au fost înlocuiți cu clienți noi, care sunt „pe val” tocmai datorită pandemiei.

Ce îmi lipsește totuși sunt cluburile. N-aș fi crezut – eu nefiind deloc un dansator redutabil – dar îmi lipsesc. Compensarea sunt „chefurile” mai restrânse cu prietenii apropiați, dar parcă nu e chiar același lucru. E și aici un aspect pozitiv: realizarea importanței socializării prin dans, muzică & more.

Unitatea oamenilor în fața unui „adversar” comun e iarăși ceva frumos constatat în contextul pandemiei. Nu intru nici aici în detalii căci sunt super cunoscute situațiile/exemplele: respectul față de „linia întâi”, nenumăratele inițiative online menite a ne readuce împreună chiar dacă de la distanță (am realizat și eu un proiect legat de alergători – un montaj video privind felul în care ne putem antrena de acasă corelat cu mesaje de încurajare) etc.

„Bottom line”, cred că și pandemia e o mare lecție – dacă știm să o privim așa. Atât timp cât rămânem congruenți cu noi înșine, ne păstrăm abordările sănătoase, corecte asupra vieții, orice provocare apare se poate concretiza într-un impuls spre creștere, spre evoluție, spre auto-actualizare.

25.08.2020
V.”

Ce aș lua eu din povestea lui V?!

  • Ceva mai multă atenție și prezență în și cu propria persoană, mai multă conectare cu mine
  • Sport – adaptarea la condițiile date și reorientarea spre sporturi accesibile în contextul dat
  • Familie și prieteni cât mai aproape – căci suntem „animale sociale”
  • Dans, muzică & more – oh cât de mult îmi lipsește și mie partea asta

Voi ce luați din povestea asta?