„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E03

Despre cum uneori dorințele de la începutul anului vin și se împlinesc cu vârf și îndesat. Despre cum uneori „ai grijă ce îți dorești că se și întâmplă” poate să ia formă sub forma unei pandemii care aduce cu ea timp și reorganizare internă și repozitionări de perspective… Dar mai mult decât orice despre cum să nu îți pierzi speranța, să mergi mai departe, să ai grijă de proiecte personale și să investești energie în ce e important pentru tine și ce poți „controla”.

Cred că sunt ceva lecții valoroase în povestea lui G., chiar dacă el nu le-a punctat expres. Iată ce zice despre 2020:

„Când a început perioada de lockdown, mărturisesc că a fost o parte din mine care s-a bucurat, așa că am decis să iau challenge-ul ăsta ca pe o oportunitate să îmi reîncarc bateriile și să profit de timpul liber nou creat ca să fac toate lucrurile alea pe care le tot amânasem. E ironic, de altfel, că la sfârșitul lui 2019 îmi propusesem să stau mai mult pe acasă și să nu umblu prin toată țara ca un bezmetic așa cum eram obișnuit să fac că, nah, ăsta era job-ul… Be careful what you wish for!

Am început, așadar, să investesc energia mea în diverse proiecte personale pe care nu credeam că o să le fac vreodată: să fac un podcast, să încep să scriu mai mult, să îmi creez o disciplină „domestică” în care să îmi fac antrenamentele, să gătesc, etc. Cu alte cuvinte, să am grijă de mine.

Sincer, perioada de lockdown, aia de până-n 15 mai a fost cea mai ok pentru mine. Din moment ce eram forțat să stau în casă, nu aveam prea multe opțiuni de ce să fac cu mine, așa că am reușit să rămân concentrat pe obiectivele mele. Problemele au început să apară după ce am ieșit din starea de urgență și lucrurile ușor-ușor s-au dezghețat. Atunci am început să conștientizez faptul că, realist vorbind, nu am niciun fel de siguranță profesională – job-ul meu era legat de evenimentele corporate, domeniu afectat puternic de pandemie –  și că efectiv nu știu cum o să mă pot întreține. Ce am făcut a fost să insist pe proiectele mele personale și să împing și mai mult în speranța (care încă n-a murit) că poate, la un moment dat, o să reușesc să monetizez una din ele. Ăsta e status-ul în care mă aflu și acum. J

Perioada de-acum e una care-mi oferă multe întrebări și, implicit, destul de multă anxietate. Am senzația că totul e în aer și mă găsesc într-o imposibilitate de a lua decizii și de a planifica lucruri având în vedere că nu e nimic clar în viitorul meu. Mă ajută prietenii, relația în care mă aflu și faptul că simt că n-o să regret că împing în direcția asta creativă pentru că știu că aș fi regretat dacă n-aș fi încercat.

N-am prea multe răspunsuri de ce a funcționat pentru mine, nici cine știe ce sfaturi pentru alții. De-acum, nu-mi propun decât să merg înainte și să fiu atent la oportunități. 80% of success is showing up!”

Cum ne-am petrecut sâmbăta – traseu de creastă în Retezat

Porniserăm cu gândul la vârf. Că facem cumva să facem vârful.

Pe drum, traseu mișto, multă pădure, aer atât de diferit de cel de oraș și pe cum urcam îmi dădeam seama ce mult mi-a lipsit muntele.

După prima bucată de traseu am ajuns la intersecția a două trasee – ambele duc spre Retezat. Știam deja că cel prin vale e mai prietenos, mai scurt și oarecum mai puțin spectaculos.

Și că celălalt e super spectaculos – căci crestă și îți dă șansa să ai deschidere pe toată valea Hațegului, să vezi tot Godeanu și parte bună din Parâng. Mda, și că e pe lespezi și poate să bată vântul sus. Așa că am decis împreună că totuși am vrea ceva mai wow – traseu de creastă. 😀

Și ne-am pornit, știind că sunt 5,3 km și 4 ore și ceva până pe vârf – făcusem deja 2 km așa că părea ceva realizabil pentru ora care era. Cu posibilă necesitate de frontală fix pe ultima bucată spre mașina care e un fost drum forestier deci prietenos și foarte bine delimitat.

Și am mers, sau mai bine zis am urcat și am tot urcat că e destul de serioasă urcarea. Și ajungem în primul loc unde se deschide panorama… spectaculos e prea puțin să cuprindă cum se vede… (poza de pe home page e din tura asta… se văd majoritatea vârfurilor mari din lanțul Retezat în ea).

Era deja destul de cald, eram destul de singuri pe varianta asta de traseu, fix ce ne doream.

Și începem traseul de creastă… din frumos în mai frumos, din provocator în mai lejer și apoi în și mai provocator. Și urcăm și tot urcăm… Doar că în tot timpul ăsta monitorizam km și cu Strava și cu aplicația de ceas.

Și ajungem pe unul dintre vârfurile intermediare față de obiectivul nostru inițial și ne uităm la aplicațiile de monitorizare – eu cu Strava și ceasul, H cu Strava și ne tot uităm pentru că brusc nu ne dădeau calculele… noi aveam deja monitorizați 10 km. Si vedeam în fața noastră încă un vârf intermediar + Retezatul. Și cumva nu ne-au dat calculele nicium. Că mai păreau lejer vreo 3-4 km până pe Retezat ori după calculele de pe plăcutele de traseu/site-ul salvamont/alte site-uri montane traseul ce voiam să îl facem are 7,5 km pe segment, deci 15 km dus-întors.

Mon, ne uităm și la ceas și la picioare și ce facem?!

Cred că a fost cel mai fain moment ce l-am avut cu mine în procesul ăsta de decizie. Pentru că dincolo de decizia de a continua sau a ne întoarce am avut de așezat în mine și raportarea la alții, comparația, nevoia de a „livra” sau „performa” pentru că alții înaintea mea…

Întâmplarea face ca în ultimele 2 săptămâni să fi văzut 2 prietene care au făcut vârful… și am avut un moment în care m-am întrebat… eu cu mine…

Doar că mi-am dat seama foarte repede (spre norocul meu) că eu mi-am dorit ceva anume de la tura asta. Și că muntele a fost prietenos și mi-a oferit asta. Și că nu e despre comparații sau raportări sau bife.

E despre bucurie și acasă și rădăcini și familie. E despre ceva ce îmi doream de multă vreme și ceva ce s-a așezat perfect. Și că asta contează cel mai mult.

Super fain a fost că și H a ajuns intern la decizia că ar fi bine să fie doar acest vârf astăzi și că celălalt nu pleacă niciunde și ne așteaptă data viitoare.

Așa că am decis să pornim înapoi cu o mică modificare de traseu la coborâre care ne-a arătat că varianta prin vale era muuult mai prietenoasă J)))

La finalul zilei a fost Loloaia Nord, 10 ore si 20 de km. Mai vrem 😀

După ziua asta am stat rămas cu câteva întrebări:

  1. Cui dai tu puterea ta?
  2. Cât de mult control ai tu asupra altcuiva vs asupra ta?
  3. Despre cine vrei să fie viața ta?

Cred că atunci când alegem să ne lăsăm să alunecăm pe panta comparațiilor ne cedăm puterea personală altcuiva. Pentru că în acel moment și în acel context (și poate și de acolo încolo) noi „depindem” de altcineva. De standardele și măsurile altcuiva. De cineva asupra căruia sigur nu avem putere – pentru că dacă mă uit la mine pot să zic „ Hei, azi am făcut x, data viitoare pot/țintesc spre x+1”. Dar altcuiva îi pot spune „știi fă doar x ca să mă pot compara cu tine și să am un rezultat similar”…

Iar la final, când tragi linie, după o zi, o săptămâna, un an, o viață ce rămâne? Bucuria de a știi cât ai evoluat în raport cu tine sau necazul (frustrarea) că nu ai fost ca altcineva?

Viața ta o poți trăi doar tu…. bucură-te de ea și de tine!

P.S.: acum am înțeles de ce majoritatea preferă să facă vârful Retezat pe trasee pornind de la Râușor sau din Poiana Pelegii și nu de la Cârnic cum am vrut noi. Daaar, mancarea de acasă și locurile copilăriei au contat mai mult de data asta!

Mulțumesc H că mi-ai făcut hatârul să facem un traseu de aici. Data viitoare facem unul de vârf J

P.S.2: cum se calculează fraților km pe munte? Că aplicațiile de monitorizare zic altceva… (nu vorbesc de timp că acolo poate am fost noi mai înceți…)