Despre rușine și borcanul de negrilică sau poate despre vulnerabilitate și borcanul de negrilică

Cine mă cunoaște cred că știe deja că în ultimii ani am făcut o mare pasiune pentru Brene Brown si pentru munca ei legată de vulnerabilitate, rușine, și schimbarea de perspectivă a celor 2.

Nota bene: De când cu pandemia, pe lângă cărțile revelatoare, TedTalks si alte apariții ale ei, a venit și cu un podcast în care vorbește despre munca ei și are și invitați parteneri de conversație foarte valoroși.

Revenind totuși la titlu și, poate legătura dintre toate astea.

Contextul:

În ultimele 2 săptămâni am participat la cursul de gătit al unei prietene. Urmarea cursului… mai multe condimente, în special din India și Asia, în bucătăria și viața noastră. (Ioana un mare mulțumesc că „Nivelul Condimente” a fost dezlegat cu extra-features!) Printre ele și unul mai local așa – negrilica sau chimenul negru. Nu am în casă și nu am găsit pe la magazinele din preajmă așa că am cerut de la cineva care știam sigur că are – mama domnului 😀 (nu râdeți că e importantă și persoana de unde am cerut în toată schema asta)

Cer ieri, astăzi găsesc borcănelul frumos ambalat numai bun de folosit. Cum eram pe drum spre unde mergeam l-am luat și l-am pus în rucsac. Firește că am uitat aproape instant de el.

Am umblat de mai multe ori prin rucsac căutând diverse, luând și punând înapoi alte cele și cumva nu am mai dat de borcănel încât să îmi amintesc că e acolo.

Întâmplarea:

Pățania zilei de azi se întâmplă acum câteva ore într-un market în care merg frecvent lunea să fac cumpărăturile noastre săptămânale. Prin „călătoria” mea printre rafturi am mai căutat câte una alta în rucsac deci s-au mai bulversat câte cele pe acolo și firește că tot Nu am dat de borcănel astfel amintindu-mi că e acolo… pun în coș cam ce aveam în plan, merg la casă, pun pe bandă și cum partea responsabilă din mine umblă de câțiva ani buni cu plase de pânză la purtător dau să scot aceste plase. Cu sârg și elan o găsesc pe cea mare, trag cu încredere șiiii …. ghiciți singuri ce s-a întâmplat? Aplauze vă rog! Borcănelul meu de negrilică tocmai atunci s-a decis să își facă simțită prezența în rucsac și viața mea făcând un spectaculos salt înainte încheiat pe podea. Cu el bucăți, mici și multe, și cu tot conținutul vraiște in jur.

Acum sper că vă imaginați că nu eram singură în ditamai magazinul și că nu eram singură nici la coada de la casa de marcat :))))

Post-fapt:

Pfuai năvala de gânduri și emoții și voci contradictorii. N-am „văzut” de mult armata desfășurată așa clar ca astăzi. Au venit cam toate în același timp, țipând la fel de tare, cerând întâietate și drept pe cum să mă simt și cine are dreptate.

Cavalerii Apocalipsei – adică ai vinovăției și rușinii – au fost:

  • Tocmai te-ai făcut de râs în fața la atâta lume
  • Oare ce zic toți oamenii ăștia acum despre tine
  • Să îți fie rușine că îi faci pe toți să aștepte
  • Oamenilor mari și responsabili nu li se întâmplă așa ceva
  • Cum îl suni acum pe H să îi spui că ai „distrus” ce ai primit de la mama
  • Cum îi spui ei când te întreabă de el că…. l-ai spart
  • Să nu te uiți în ochii lor că se rupe pământul în două

Conducătorii Eroi – cei pe care i-am descoperit, crescut, hrănit în cei 15+ ani de psihoterapie:

  • E ok. Esți ok!
  • Respiră!
  • Rușinea nu e potrivită în acest moment
  • Oricui se poate întâmpla și nu e o catastrofă
  • Ține capul sus! Ai voie și poți să ții capul sus
  • Oamenii ăștia sunt străini – de cei dragi nu ți-ar fi rușine nu ai de ce să îți fie nici acum
  • Eticheta asta nu o lipim de noi
  • Viața ta continuă
  • Tot tu și tot adult ești chiar dacă s-a spart borcanul

Cam astea le țin minte acum post-eveniment. Posibil să mai fi fost și altele.

Simpatică a fost doamna de la casă care, după ce mi-am cerut scuze, îmi tot repeta că nu am de ce să mă stresez, că se întâmplă, că uite acum vine cineva și se rezolvă.

Am tras aer în piept, am ridicat capul și mi-am îndreptat spatele, m-am uitat la oameni (chiar dacă nu în ochii lor) mi-am pus cumpărăturile în plasă și am achitat.

Și, da, lumea nu s-a sfârșit pentru că am spart un borcan de negrilică în mijlocul unui supermarket.

A fost foarte interesant să mă uit la această desfășurare de forțe care s-a manifestat în mine. Să pot sesiza și mai ales să aleg înspre care dintre cele 2 tabere îmi duc energia. Pe cine vreau să hrănesc în acel moment: Cavalerii sau Conducătorii / lupul alb sau cel negru

Rușinea este una din temele cele mai frecvent întâlnite de mine în munca cu clienții mei. Are forme diverse, rădăcini puternice, ancore grele, legături întortocheate. E și „alunecoasă” și cam ca o ceapă de complexă: crezi că ai descoperit si re-așezat povestea și când colo mai e o foaie dedesubt, mai e o alee paralelă sau perpendiculară, mai apare de niciunde încă o dată.

Ni se insuflă rușinea de mici. O fac toți adulții din jurul nostru într-o formă sau alta. Și pentru ce? Credeți că ne face mai buni? Sau îi face pe ei mai buni? Eu cred că nu.

Am pomenit-o pe Brene Brown la început pentru că cred cu tărie că fiecare din noi poate beneficia enorm din munca ei. Că fiecare din noi putem să ne facem viața un pic mai blândă și senină dacă învățăm ceva de la ea și din munca ei.

Asta e „pastila mea de vulnerabilitate” pe care îmi e greu sa o înghit, dar și mai greu să o pun aici, acolo în lumea largă!

P.S.: public textul ăsta cât de repede ca să nu mă prindă din spate „piticul” rușine 😉

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E07

O nouă poveste prinde viață aici. E scrisă acum ceva timp și cu siguranță a mai evoluat povestea ei între timp. (sigur scena politică internațională la care face referire s-a mișcat nițel!) E interesant să vezi cum uneori o pauză e bine venită sau cum viața te pune în situații și contexte în care să o iei de la început chiar dacă abia începeai ceva…

Vă invit să aruncați un ochi la o poveste extrem de personală și profundă, a unei femei căreia 2020 i-a adus în față o parte din ea de care cam fugea.

O poveste despre vise, frici, gânduri despre viitor și întrebări despre dorințe.

Mulțumesc D pentru că te-ai arătat așa faină cum ești 😉

„Credeam că decembrie 2019 e oribil. Atunci partenerul cu care lucram de un an de zile, crezând absolut greșit că aș vrea eu să preiau afacerea noastră culturală, a înregistrat totul la OSIM. În contextul în care oricum eu ( din prostie) nu apucasem să semnez nimic cu el, iar spațiul micului nostru teatru, în care am investit mult, era trecut pe firma lui. Deci, fără motiv practic, obiectiv, rațional. Ci paranoic, neîncrezător, speriat.  Apoi a venit 2020. La început m-am bucurat. Simțeam că pot să dorm într-un final. Aveam nevoie de pauza asta și credeam că lumea are nevoie de ea. De dormit am dormit, dar nu mi-am aranjat viața așa cum credeam că într-un final o voi face. Și am încercat. Am început să fac sport, să fiu mai atentă la consumul de zahăr, la orele de somn și de masă, la ce consum cultural. Ceea ce aș vrea să pot face în continuare, dar e greu să fii constant. Goes to show cât de zmei credem că putem fi și când suntem puși față-n față cu a face, vedem de fapt ce suntem. Și cred cu tărie că anul ăsta a scos la iveală ce suntem cu adevărat.

Prin martie m-am trezit responsabilă pentru un alt spațiu. Altă provocare de care nu am vrut să aud mult timp. Acum, în octombrie am devenit oficial administratorul lui. Pentru că am acceptat asta despre mine și despre faptul că am un fel responsabil de a fi. Cel puțin cu unele lucruri. Și da, în plină pandemie, manageriez o cafenea din centrul Bucureștiului. Pentru că am preferat să știu că nu îl las să moară și pentru că mica lui terasă din Centrul Vechi mi-a permis să joc, să îmi invit colegii să joace, să văd oameni, să țin cursuri, să merg la cursuri de rap, să respir și să trăiesc relativ normal pe timp de nebunie. Adică să nu o iau razna. Și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.

În același timp, trăiesc cu frică. Frica de a nu se îmbolnăvi părinții mei, frica de a nu se îmbolnăvi puținii prieteni dragi pe care îi am, frica de viitor, frica de a nu ști cât o să mai pot să îmi desfășor activitatea și să mă întrețin, frică să nu izbucnească un război, frica de a sta față-n față cu mine. Le aveam și înainte, dar în 2020 am mai mult timp și mai multe motive să zăbovesc asupra lor.

Am dezvoltat pe lângă o nouă frică. Sau mai bine spus, jenă. Dar nu cred că are legătură cu anul, cât cu vârsta biologică, educația, mindset-ul în care am crescut ca femeie. Mă gândesc că ar fi timpul să am un soț și un copil. Și culmea e că nu vreau neapărat asta. Dar parcă ceva la tipar mă atrage. Îmi imaginez o casă, o curte și un mucios care aleargă pe lângă pisicile și câinele meu. Și îmi imaginez un bărbat capabil să își asume scenariul. Și aici mă panichez. Că nu există așa ceva. Am fost și sunt iubită enorm și pandemia mi-a întărit, zic eu, prietenia și relația cu iubitul meu. Ne-am aranjat birourile, ne lăsăm spațiu de joc și de treabă, ne susținem în demersuri artistice, ne ajutăm și este cel mai bun partener pe care l-am avut până acum. Și cel mai mișto gagiu pe care îl cunosc! Și tocmai de asta îi cunosc și slăbiciunile și cred că nu poate susține scenariul. Și nici nu am curajul să vorbesc cu el despre asta. Mai ales că nu sunt eu decisă. Aici aș putea spune că e punctul meu cel mai slab, pentru că acum, scriind, e practic prima oară când vorbesc serios despre asta. Pfff.

Daaaar, nu sunt un subiect așa interesant. Sunt o femeie mediocră din Colentina, București, care în continuare visează să-și depășească limitele și să devină actriță, chiar dacă anul ăsta o împiedică. Au fost alți ani care nu m-au împiedicat și am preferat mai degrabă să organizez decât să mă expun. Lucru ce mi-a devenit clar datorită 2020. Spre finalul lui, mă simt un pic amorțită, un pic speriată și oarecum optimistă. E cel mai aparte an pe care îl trăim cu toții. Și încerc ( uneori reușesc) să iau lucrurile bune din el- economisesc fond de ten si benzi depilatoare de față, gătesc mai des, citesc mai mult, nu mai e un stres așa mare planificatul lucrurilor, pentru că oricum nu mai am certitudinea întâmplării lor. Deci, pe cât de ciudat e, anul ăsta e un test de răbdare și înțelepciune care poate fi extreeeeem de benefic tuturor. Da, se vor întinde și rupe corzi extrem de sensibile, da, mă aștept să mă afecteze virusul pe mine și pe ai mei și mă rog doar să nu fie grav, da, o să fie o gigantică criză economică și da, poate și conflicte internaționale mult mai puternice. Și da, cred că tot Trump o să iasă președinte. Și dacă ar ieși Biden, tot greșit e.

Daaaaar, pe cât de final de lume pare 2020, pe atât de început de nouă lume pare și eu vreau să fac parte din ea.”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E06

Îmi place tare mult perspectiva lui R despre cum poți trece prin perioade stresante (că nu e musai să fie Pandemie ca să poți aplica ce zice ea aici). Îmi place asumarea ei și alegerea conștientă pe care și-a propus să o aibă ca și ghid pentru a naviga prin toate lunile astea. Cred, ca și ea, că e tare important să te concentrezi pe ce poți controla: atitudinile, emoțiile, comportamentele, gândurile tale!!! Iar restul… să treacă ca o boare fără urmă pe lângă noi 😉

„Perioada virusului a fost, si este, din orice punct de vedere ai privi-o, interesanta. Pe alocuri chiar revelatoare.

Unul din lucrurile pe care le-am descoperit este ca exista un nivel de anxietate de care nu credeam ca sunt capabila. Simptomele COVID sunt atat de comune si numeroase incat e foarte usor sa te intrebi, dupa ce poate ai iesit la cumparaturi (cu masca, da), sau poate ti-ai permis sa iesi cu un grup restrans de prietene in care ai totala incredere (insa virusul nu discrimineaza pe acest criteriu), sau poate a tusit cineva pe langa tine, sau poate sau poate sau poate…. daca ai patit ceva.

Respiri mai greu? Normal ca da, dupa tot stresul asta. Dar oare cat de greu inseamna cu adevarat greu? Tragi aer cat poti de adanc in piept si iti dai seama ca exagerezi si esti ok. Te doare in gat? Dar stai, ai mancat parca inghetata, sau ai dormit cu geamul deschis, da Doamne sa nu fie mai mult! Oboseala? Arata-mi 10 oameni in ziua de azi care sa se laude in permanenta ca sunt odihniti!

Si apoi mai e si responsabilitatea nu doar fata de tine, ci si fata de cei dragi. Scapi tu, dar sa scape si parintii, prietenii, apropiatii, colegii, si daca se poate lumea intreaga.

Te calmezi doar cand iti dai seama ca nu poti controla decat ceea ce e in mainile tale. Esti responsabil, conform standardelor tale, iar restul…. e hazard. Ajuta de asemenea la cultivarea sentimentului de serenitate sa te uiti ponderat la stiri, meditatia, statul sau mersul prin natura, respiratul adanc ori de cate ori te apuca bâza.

Virusul acesta, asa mic cum e el, te face sa iti dai seama ca totusi omului – fiinta super inteligenta – soarta i se poate schimba oricand, dupa vointa universului. Insightul asta e ca lucrurile acelea pe care le stiai dar nu ti-ai dat seama de ele pana nu le-ai auzit de la altcineva. Ramai pe cursul si planurile tale (decat daca nu cumva implica multe calatorii si altele asemenea), dar fii pregatit in orice moment sa te ia valul. Usor de spus, greu de facut. Scapi de virus, mai e si hopul economic, care speri sa te sara si el.

Pana in acest an, nu m-am gandit niciodata daca am lucrurile “in ordine”, cum s-ar spune – de ex. daca imi mai stie cineva toate conturile de pe la banci. Si mi-a mai revenit in minte conceptul de Antifragilitate al lui Nassim Nicholas Taleb. Antifragilitatea, conform autorului, ne ajuta sa facem fata, ba chiar sa devenim mai buni, in fata aleatoriului, incertitudinii, dezordinii, erorilor, factorilor de stres etc. Nu e niciodata tarziu sa ne intarim antifragilitatea.

Dar destul cu elementele negative! Sa trecem si la pozitiv, caci avem si aici destule de povestit.

Foarte, foarte faina a fost libertatea de miscare. Libertatatea de miscare ati putea intreba? Da, da, chiar ea! E adevarat ca in afara tarii nu prea ne-am putut plimba, dar cel putin noi (eu si cu sotul meu) am stat atat la Bucuresti, cat si la tara, plus ca i-am vizitat pe parintii mei mai des si pentru intervale mai lungi. Munca, “biroul” ne-a urmat credincios pe oriunde am fost, adaptandu-se perfect. A primat ceea ce muncesti, obiectivul final, nu de unde muncesti si pe ce scaun stai.

Cu statul la tara a venit mult timp petrecut in natura. Acest aspect a echivalat cu indepartarea de vacarmul COVID, contemplarea simplitatii naturii – care iti face sufletul mai plin si iti aduce o viziune pe care niciun oras nu ti-o poate da. LESS is MORE.

Apoi timpul, timpul a capatat noi dimensiuni. Strecurarea unor taskuri casnice marunte pe langa munca de birou (cum ar fi sa pui o masina la spalat sau o friptura la cuptor), fara a o afecta pe cea din urma, lipsa drumurilor dus-intors, linistea, nespecifica open-spaceurilor si care iti usureaza concentrarea – toate au facut timp pentru mai mult din ceea ce conteaza pentru fiecare din noi.

Un alt aspect esential de mentionat: relatia cu familia imediata, in cazul meu cu partenerul. Aceasta perioada a dus la o re-explorare atat a sinelui, cat si a celuilalt. Am avut ocazia sa ne bucuram de pranz impreuna, zi de zi. Am avut oportunitatea de a vedea cum se desfasoara viata de zi cu zi a celui de langa noi, de a ne apropia de el. L-am vazut, si ne-a vazut, poate in detalii nesperat (sau nepermis?) de mici, ceea ce ne-a facut sa incepem procesul de a redescoperi cine suntem impreuna.

Mai pot fi spuse multe, insa cam acestea ar fi tusele groase ale lui 2020 pana acum.

2020: teroarea virusului vs. contemplarea sinelui si a mediului imediat. Las balanta sa incline catre contemplare.”

Mulțumesc

Și de mi-aș spune mulțumesc
Atunci când simt că iar greșesc
Și de aș sta un pic să mă gândesc
La ce înseamnă mulțumesc

Au fost momente de-ncercare
Ce au adus cu ele și mult rost sub soare
Și toate au venit la timpul lor
Călăuzindu-mi pașii în felul lor

Și de ar fi să arunc privirea-n spate
Spre poveștile uneori îndurerate
Tot aș găsi puterea să-mi grăiesc
Un sincer si cald mulțumesc

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E05

Oare ce surprize ar putea aduce o pandemie? Altele decât cele pe care le-am trăit majoritatea dintre noi? Povestea ei e delicioasă, vă las cu ea:

“2020 nu a fost un an atat de rau pentru mine si o spun cu toata umilinta, întelegerea durerii si respectul pentru cei care au suferit,  au pierdut pe cineva drag si pentru medicii care au o viata foarte grea deja de mai mult de 8 luni.

Am avut o situatie aparte care mi-a concentrat toate resursele si mi-a deturnat atentia si actiunile (in mare parte): fix cu cateva zile înainte de debutul pandemiei in martie 2020 am ramas însărcinată. Un noroc si o binecuvantare, desigur, care a venit la pachet si cu reversul medaliei: cu stres suplimentar, precautii mai mari, izolare mai intensa, frica.

Daca ar trebui sa spun un top al atributelor pentru 2020, pentru mine af fi asa: FRICA, VINOVATIE, OPORTUNITATE SI NOROC, BALANTA: PIERDERE SI CASTIG.

Sa explic povestea mea folosind aceste atribute:

FRICA cred ca a fost/este ceva atat de comun si totusi greu de dus pentru ca nu se mai termina. Cand cred ca imi este mai bine, uit un pic de ce se poate intampla rau, imi reamintesc/ mi se reaminteste ca nu s-a terminat si incep starile de anxietate.

Bineinteles ca traim frica diferit; la mine este un amestec de consum personal, de grija si precautii poate exagerate (dezinfectare mult prea frecventa, izolare, decizia de a nu merge nicaieri in vacanta) si de cicalire/ presiune pusa pe ceilalti membri ai familiei.

Frica mi-a accentuat tendintele compulsiv obsesive, obsesia de control, ideea ca sunt singura care poate proteja – tendinta mea nevrotica de a fi “Salvatorul” celorlalti sub care se ascunde falsul sentiment de superioritate din cauza caruia, trebuie sa recunosc, cei dragi au avut de suferit.

Nu credeam ca frica poate avea asa efecte nebănuite si in arii in care nu vezi nici o legatura; frica pe mine ma mobilizeaza, devin suprafunctionala si in acelasi timp, devin toxica pentru cei apropiati mie.

VINOVATIA a aparut ca reactie de contrabalansare: ca sa ma pot bucura de oportunitatile anului 2020 in contextul suferintei colective.

Cand atator oameni le este rau in jurul tau este penibil ca tu sa te bucuri. Ma invinovatesc ca sunt o pasiva cand vine vorba de tragedii colective: nu am dat bani, nu am donat sange.

Din punct de vedere moral simt ca nu am ce model sa prezint copiilor mei. Si ca sunt acel grăunte marunt de nisip care “merge cu turma”, caruia nu ii pasa.

OPORTUNITATEA SI NOROCUL m-au insotit tot anul, in ciuda a tot ceea ce s-a intamplat.

Inca de la inceput.

Izolarea initiala acasa m-a bucurat foarte tare: in sfarsit aveam un timp suplimentar (neconsumat cu drumul catre serviciu) si o flexibilitate a programului care sa imi permita sa: stau mai mult cu copilul, sa imi urmez planul cu hobby-ul meu din care vroiam sa castig suplimentar (caci antreprenoriat nu poate fi numit).

Si asta am si facut. Am profitat. Am invatat programe de editare video, mi-am facut canal de youtube, am creat singura logo-ul si imaginea pentru canal, am realizat nenumarate materiale de lucru pe domeniile pe care am vrut sa aduc valoare adăugată. Nici nu imi vine sa cred ce eforturi am depus…

Apoi a urmat un alt proiect care a inlocuit pe primul (caci nu puteam face doua in acelasi timp): ingrijirea casei si gradinii de la tara unde locuiește tatal meu. Iar aici, anvergura a depasit asteptarile – toata familia s-a mobilizat sa faca lucruri pe care le amanam de ani de zile.

Si rezultatul pana in ziua de azi a fost ca s-a dovedit un an greu, plin de munca. Foarte mare efort dar mai usor de trait/ de dus caci a fost plin de satisfactii.

Bucuria de 2 in 1.

Sentimentul de castig.

O stare de implinire. Ca pot. Ca ce mi-am pus in minte s-a intamplat.

Si acum vine natural BALANTA PIERDERE SI CASTIG.

As mai putea adauga si INTROSPECȚIE. Da, cumva s-au legat lucrurile sa realizez anumite lucruri pe cate le-am făcut tot anul/ si anii trecuti si care au avut impact asupra celor apropiati.

Am trait cu starea de castig ca actiuni facute si am pierdut din vedere ca pun presiune pe ceilalti.

Am uitat ca ceea ce facem e doar un mijloc si ca cei din jur conteaza mai mult.

Ca mobilizarea puternica poate fi in detrimentul relatiilor.

Ca uiti câteodată si te afunzi in ambitia personala. Si uiti sa ai grija cu adevarat de cei apropiati tie chiar daca petreci mult mai mult timp cu ei.

Iar faptul ca petreci mai mult timp cu partenerul de viata nu inseamna neaparat mai bine ci poate insemna dureros: mai ales daca aveti chestii nerezolvate. Dureros ca trebuie sa treci prin procesul de intelegere si acceptare.

Pentru ca atunci cand petreci mult timp alaturi de partenerul de viata ai mai mult timp de discutat dar si iluzia faptului ca poti schimba lucrurile de care nu ai avut timp in trecut. Si nu merge asa:)

Asadar am pierdut pacea, m-am incarcat negativ intr-o prima faza din cauza intelegerii anumitor lucruri legate de propriul psihic. Dar am castigat momente de criza care mi-au permis sa discut altfel lucrurile. Nu spun ca am rezolvat ceva dar am inceput un proces.

In relatia cu copilul am incercat sa folosesc momentele libere sa ne jucam mai mult impreuna. Inclusiv cu totii impreuna. Câteodată ne-a iesit, alteori nu.

Ah, si ce am mai regretat pierderea vacantelor!

Si cat de singura m-am simtit pentru ca oricat de putin timp as fi petrecut cu prietenii mei, timpul asta s-a dovedit a conta foarte mult.

In ceea ce priveste relatia cu prietenii, trebuie sa recunosc ca m-am adancit si nai tare in izolare. Nu stiu de ce fac asta.

Am recuperat putin prin retelele de socializare.

In concluzie, a fost un an controversat. Si intens.”

Între timp noi am făcut cunoștință cu puștiul (virtual firește) și el cu 2020. Bun venit pitic! Să aduci toate provocările bune alor tăi și să fie prima și singura pandemie din viața ta!

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E03

Despre cum uneori dorințele de la începutul anului vin și se împlinesc cu vârf și îndesat. Despre cum uneori „ai grijă ce îți dorești că se și întâmplă” poate să ia formă sub forma unei pandemii care aduce cu ea timp și reorganizare internă și repozitionări de perspective… Dar mai mult decât orice despre cum să nu îți pierzi speranța, să mergi mai departe, să ai grijă de proiecte personale și să investești energie în ce e important pentru tine și ce poți „controla”.

Cred că sunt ceva lecții valoroase în povestea lui G., chiar dacă el nu le-a punctat expres. Iată ce zice despre 2020:

„Când a început perioada de lockdown, mărturisesc că a fost o parte din mine care s-a bucurat, așa că am decis să iau challenge-ul ăsta ca pe o oportunitate să îmi reîncarc bateriile și să profit de timpul liber nou creat ca să fac toate lucrurile alea pe care le tot amânasem. E ironic, de altfel, că la sfârșitul lui 2019 îmi propusesem să stau mai mult pe acasă și să nu umblu prin toată țara ca un bezmetic așa cum eram obișnuit să fac că, nah, ăsta era job-ul… Be careful what you wish for!

Am început, așadar, să investesc energia mea în diverse proiecte personale pe care nu credeam că o să le fac vreodată: să fac un podcast, să încep să scriu mai mult, să îmi creez o disciplină „domestică” în care să îmi fac antrenamentele, să gătesc, etc. Cu alte cuvinte, să am grijă de mine.

Sincer, perioada de lockdown, aia de până-n 15 mai a fost cea mai ok pentru mine. Din moment ce eram forțat să stau în casă, nu aveam prea multe opțiuni de ce să fac cu mine, așa că am reușit să rămân concentrat pe obiectivele mele. Problemele au început să apară după ce am ieșit din starea de urgență și lucrurile ușor-ușor s-au dezghețat. Atunci am început să conștientizez faptul că, realist vorbind, nu am niciun fel de siguranță profesională – job-ul meu era legat de evenimentele corporate, domeniu afectat puternic de pandemie –  și că efectiv nu știu cum o să mă pot întreține. Ce am făcut a fost să insist pe proiectele mele personale și să împing și mai mult în speranța (care încă n-a murit) că poate, la un moment dat, o să reușesc să monetizez una din ele. Ăsta e status-ul în care mă aflu și acum. J

Perioada de-acum e una care-mi oferă multe întrebări și, implicit, destul de multă anxietate. Am senzația că totul e în aer și mă găsesc într-o imposibilitate de a lua decizii și de a planifica lucruri având în vedere că nu e nimic clar în viitorul meu. Mă ajută prietenii, relația în care mă aflu și faptul că simt că n-o să regret că împing în direcția asta creativă pentru că știu că aș fi regretat dacă n-aș fi încercat.

N-am prea multe răspunsuri de ce a funcționat pentru mine, nici cine știe ce sfaturi pentru alții. De-acum, nu-mi propun decât să merg înainte și să fiu atent la oportunități. 80% of success is showing up!”

Cum ne-am petrecut sâmbăta – traseu de creastă în Retezat

Porniserăm cu gândul la vârf. Că facem cumva să facem vârful.

Pe drum, traseu mișto, multă pădure, aer atât de diferit de cel de oraș și pe cum urcam îmi dădeam seama ce mult mi-a lipsit muntele.

După prima bucată de traseu am ajuns la intersecția a două trasee – ambele duc spre Retezat. Știam deja că cel prin vale e mai prietenos, mai scurt și oarecum mai puțin spectaculos.

Și că celălalt e super spectaculos – căci crestă și îți dă șansa să ai deschidere pe toată valea Hațegului, să vezi tot Godeanu și parte bună din Parâng. Mda, și că e pe lespezi și poate să bată vântul sus. Așa că am decis împreună că totuși am vrea ceva mai wow – traseu de creastă. 😀

Și ne-am pornit, știind că sunt 5,3 km și 4 ore și ceva până pe vârf – făcusem deja 2 km așa că părea ceva realizabil pentru ora care era. Cu posibilă necesitate de frontală fix pe ultima bucată spre mașina care e un fost drum forestier deci prietenos și foarte bine delimitat.

Și am mers, sau mai bine zis am urcat și am tot urcat că e destul de serioasă urcarea. Și ajungem în primul loc unde se deschide panorama… spectaculos e prea puțin să cuprindă cum se vede… (poza de pe home page e din tura asta… se văd majoritatea vârfurilor mari din lanțul Retezat în ea).

Era deja destul de cald, eram destul de singuri pe varianta asta de traseu, fix ce ne doream.

Și începem traseul de creastă… din frumos în mai frumos, din provocator în mai lejer și apoi în și mai provocator. Și urcăm și tot urcăm… Doar că în tot timpul ăsta monitorizam km și cu Strava și cu aplicația de ceas.

Și ajungem pe unul dintre vârfurile intermediare față de obiectivul nostru inițial și ne uităm la aplicațiile de monitorizare – eu cu Strava și ceasul, H cu Strava și ne tot uităm pentru că brusc nu ne dădeau calculele… noi aveam deja monitorizați 10 km. Si vedeam în fața noastră încă un vârf intermediar + Retezatul. Și cumva nu ne-au dat calculele nicium. Că mai păreau lejer vreo 3-4 km până pe Retezat ori după calculele de pe plăcutele de traseu/site-ul salvamont/alte site-uri montane traseul ce voiam să îl facem are 7,5 km pe segment, deci 15 km dus-întors.

Mon, ne uităm și la ceas și la picioare și ce facem?!

Cred că a fost cel mai fain moment ce l-am avut cu mine în procesul ăsta de decizie. Pentru că dincolo de decizia de a continua sau a ne întoarce am avut de așezat în mine și raportarea la alții, comparația, nevoia de a „livra” sau „performa” pentru că alții înaintea mea…

Întâmplarea face ca în ultimele 2 săptămâni să fi văzut 2 prietene care au făcut vârful… și am avut un moment în care m-am întrebat… eu cu mine…

Doar că mi-am dat seama foarte repede (spre norocul meu) că eu mi-am dorit ceva anume de la tura asta. Și că muntele a fost prietenos și mi-a oferit asta. Și că nu e despre comparații sau raportări sau bife.

E despre bucurie și acasă și rădăcini și familie. E despre ceva ce îmi doream de multă vreme și ceva ce s-a așezat perfect. Și că asta contează cel mai mult.

Super fain a fost că și H a ajuns intern la decizia că ar fi bine să fie doar acest vârf astăzi și că celălalt nu pleacă niciunde și ne așteaptă data viitoare.

Așa că am decis să pornim înapoi cu o mică modificare de traseu la coborâre care ne-a arătat că varianta prin vale era muuult mai prietenoasă J)))

La finalul zilei a fost Loloaia Nord, 10 ore si 20 de km. Mai vrem 😀

După ziua asta am stat rămas cu câteva întrebări:

  1. Cui dai tu puterea ta?
  2. Cât de mult control ai tu asupra altcuiva vs asupra ta?
  3. Despre cine vrei să fie viața ta?

Cred că atunci când alegem să ne lăsăm să alunecăm pe panta comparațiilor ne cedăm puterea personală altcuiva. Pentru că în acel moment și în acel context (și poate și de acolo încolo) noi „depindem” de altcineva. De standardele și măsurile altcuiva. De cineva asupra căruia sigur nu avem putere – pentru că dacă mă uit la mine pot să zic „ Hei, azi am făcut x, data viitoare pot/țintesc spre x+1”. Dar altcuiva îi pot spune „știi fă doar x ca să mă pot compara cu tine și să am un rezultat similar”…

Iar la final, când tragi linie, după o zi, o săptămâna, un an, o viață ce rămâne? Bucuria de a știi cât ai evoluat în raport cu tine sau necazul (frustrarea) că nu ai fost ca altcineva?

Viața ta o poți trăi doar tu…. bucură-te de ea și de tine!

P.S.: acum am înțeles de ce majoritatea preferă să facă vârful Retezat pe trasee pornind de la Râușor sau din Poiana Pelegii și nu de la Cârnic cum am vrut noi. Daaar, mancarea de acasă și locurile copilăriei au contat mai mult de data asta!

Mulțumesc H că mi-ai făcut hatârul să facem un traseu de aici. Data viitoare facem unul de vârf J

P.S.2: cum se calculează fraților km pe munte? Că aplicațiile de monitorizare zic altceva… (nu vorbesc de timp că acolo poate am fost noi mai înceți…)