2019 reading challenge

In 2019 mi-am petrecut timpul cu:

  1. Necredincioasa – Ayaal HArsi Ali
  2. Strada Dughenelor Intunecoase – Patrick Modiano
  3. Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmit
  4. Eu sunt Malala – Malala 
  5. Biblia pierduta – Igor Bergler
  6. Testamentul lui Abraham – Igor Bergler
  7. Penelopiada – Margaret Atwood
  8. Defecti – Cecilia Ahern
  9. Casatorie de amatori – Anne Tyler
  10. Tatuatorul de la Auschwitz – Heather Morris
  11. Inteligenta erotica – Esther Perel
  12. Jumatate inocenta, jumatate inteleapta – Susie Orbach
  13. Abilitati de relationare in cuplu – Matthew McKay / Patrick Fanning / Kim Paleg
  14. Creierul si Inteligenta Emotionala – Daniel Goleman
  15. Barbati care urasc femeile – Stieg Larsson
  16. Pisica lui Dalai Lama
  17. The Murder of Roger Ackroyd – Agatha Cristie
  18. A good hanging – Ian Rankin
  19. 20 de ani in Siberia – Anita Nandris-Culda
  20. Ritualuri zilnice ale oamenilor de geniu – Mason Currey
  21. Constelatii familiale pentru cupluri – Bert Hellinger
  22. Povestea mea – Michelle Obama
  23. Rugaciune pentru Cernobil – Svetlana Aleksievici
  24. Distruge-ti obiceiurile nocive – Joe Dispenza
  25. Toata lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr

2018 reading challenge

Ce am citit in 2018:

  1. Micul Print – Antoine de Saint-Exupery
  2. Ghidul casniciei – Harriet Lerner
  3. Arta subtila a nepasarii – Mark Mason
  4. Minciuni pe canapea – Yalom
  5. Ce se intampla in iubire – Alain de Botton
  6. Darurile imprefectiunii – Brene Brown
  7. Jocul vietii si cum sa-l jucam
  8. De ce nu vrem iertarea – Harriet Lerner
  9. Prietena mea geniala – Elena Fernante
  10. Povestea noului nume  – Elena Fernante
  11. Dincolo de iarna – Isabel Allende
  12. Sa reparam trecutul si sa vindecam viitorul prin recuperarea sufletului – Villoldo
  13. Dansul fricii – Harriet Lerner
  14. Dansul relatiilor – Harriet Lerner
  15. The dance of anger – Harriet Lerner
  16. Dragoste – Isabel Allende
  17. Bunica a spus sa-ti spun ca-i pare rau – Frederik Backman
  18. 101 succese terapeutice – Gerald Schoenewolf
  19. Un baiat pe lista lui Schindler – Leon Leyson
  20. Arta de a fi – Erich Fromm
  21. Fericirea care dureaza – Bert Hellinger
  22. 101 greseli in psihoterapie – Robertiello si  Schoenewolf
  23. Povestiri de psihoterapie romaneasca – culegere de dem zamfirescu
  24. Configurati pentru iubire – Satn Tatkin
  25. Recunostinta – Oliver Sacks
  26. Mica enciclopedie HYGGE – Meik Wiking
  27. Terapia prin ras – Lenny Ravich
  28. Sa-ti ucizi tatal – Amelie Nothomb
  29. Comunicarea cu oamenii dificili – Roberta Cava
  30. Oglinda sparta – Agatha Cristie
  31. Crima din Orient Expresd – Agatha Cristie
  32. Un barbat pe nume Ove – Frederik Backman
  33. Fa-ti patul – William H McRaven
  34. Nemesis – Agatha Cristie
  35. Parintii toxici – Dr. Susan Forward & Craig Buck
  36. 27 de pasi – Tibi Useriu
  37. Unde esti – Marc Levy
  38. Revolta corpului – Alice Miller
  39. Scribul tailandez – David Young
  40. Primeste iubirea pe care o doresti – Harville Hendrix
  41. Conversatii cu Regele Mihai – Stelian Tanase
  42. Efemeride – Yalom

Incepute:

  1. Coco Chanel – Edmonde Charles-Roux
  2. Cele patruzeci de legi ale iubirii – Elif Shafak
  3. Steve Jobs – Walter Isaacson

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E03

Despre cum uneori dorințele de la începutul anului vin și se împlinesc cu vârf și îndesat. Despre cum uneori „ai grijă ce îți dorești că se și întâmplă” poate să ia formă sub forma unei pandemii care aduce cu ea timp și reorganizare internă și repozitionări de perspective… Dar mai mult decât orice despre cum să nu îți pierzi speranța, să mergi mai departe, să ai grijă de proiecte personale și să investești energie în ce e important pentru tine și ce poți „controla”.

Cred că sunt ceva lecții valoroase în povestea lui G., chiar dacă el nu le-a punctat expres. Iată ce zice despre 2020:

„Când a început perioada de lockdown, mărturisesc că a fost o parte din mine care s-a bucurat, așa că am decis să iau challenge-ul ăsta ca pe o oportunitate să îmi reîncarc bateriile și să profit de timpul liber nou creat ca să fac toate lucrurile alea pe care le tot amânasem. E ironic, de altfel, că la sfârșitul lui 2019 îmi propusesem să stau mai mult pe acasă și să nu umblu prin toată țara ca un bezmetic așa cum eram obișnuit să fac că, nah, ăsta era job-ul… Be careful what you wish for!

Am început, așadar, să investesc energia mea în diverse proiecte personale pe care nu credeam că o să le fac vreodată: să fac un podcast, să încep să scriu mai mult, să îmi creez o disciplină „domestică” în care să îmi fac antrenamentele, să gătesc, etc. Cu alte cuvinte, să am grijă de mine.

Sincer, perioada de lockdown, aia de până-n 15 mai a fost cea mai ok pentru mine. Din moment ce eram forțat să stau în casă, nu aveam prea multe opțiuni de ce să fac cu mine, așa că am reușit să rămân concentrat pe obiectivele mele. Problemele au început să apară după ce am ieșit din starea de urgență și lucrurile ușor-ușor s-au dezghețat. Atunci am început să conștientizez faptul că, realist vorbind, nu am niciun fel de siguranță profesională – job-ul meu era legat de evenimentele corporate, domeniu afectat puternic de pandemie –  și că efectiv nu știu cum o să mă pot întreține. Ce am făcut a fost să insist pe proiectele mele personale și să împing și mai mult în speranța (care încă n-a murit) că poate, la un moment dat, o să reușesc să monetizez una din ele. Ăsta e status-ul în care mă aflu și acum. J

Perioada de-acum e una care-mi oferă multe întrebări și, implicit, destul de multă anxietate. Am senzația că totul e în aer și mă găsesc într-o imposibilitate de a lua decizii și de a planifica lucruri având în vedere că nu e nimic clar în viitorul meu. Mă ajută prietenii, relația în care mă aflu și faptul că simt că n-o să regret că împing în direcția asta creativă pentru că știu că aș fi regretat dacă n-aș fi încercat.

N-am prea multe răspunsuri de ce a funcționat pentru mine, nici cine știe ce sfaturi pentru alții. De-acum, nu-mi propun decât să merg înainte și să fiu atent la oportunități. 80% of success is showing up!”

De ce lasam relatiile lungi sa se destrame?

In ultima perioada tot mai multe persoane sau cupluri vin spre mine cu o intrebare legata de relatie si de modul in care calitatea relatiei se pastreaza dupa o perioada lunga de timp.

Mai specific, intrebarea e legata de modul in care se poate pastra o relatie care dureaza de 5,10, 15 ani. Cat mai poate sa fie de vie, pasionala sau cata noutate mai poate exista acolo dupa atata timp.
Cred ca in primul rand merita precizarea ca nu e neaparat nevoie sa ne raportam doar la cuplurile casatorite. Este posibil ca in acest caz sa apara mici diferente, dar as spune ca, totusi, in mare parte din situatii, discutiile se aplica in aceeasi masura atat la cuplurile care au “oficializat” legatura lor, cat si la cele care nu au facut asta.

Revenind acum la ideea initiala si mergand mai concret la intrebarile cu care m-am intalnit:

  • Cum arata o relatie dupa atata timp?
  • Cum se poate pastra vie o astfel de relatie?
  • Ce discuta doi oameni care s-au vazut zilnic in ultimii 10-15 ani?
  • Mai exista pasiune?
  • Cum se transforma sentimentele lor?

…Si poate multe alte intrebari, oarecum legate de acestea.

Nu stiu cat de generale pot fi raspunsurile la astfel de intrebari, in conditiile in care suntem unici si fiecare relatie este diferita, dar stau sa ma gandesc ca as merge spre ceea ce duce la plafonarea unei relatii sau la a o tine vie.

Si as porni discutia si raspunsurile de la educatia pe care noi o primim si de la modelele pe care le avem in jur. In mod sigur vedem de cand ne nastem o multime de relatii si cupluri in jurul nostru. Vedem modele de interactiune care mai de care mai diferite. Unele dintre ele ne plac, altele mai putin, pe unele am vrea sa le adoptam, pe altele le respingem cu desavarsire.

Totusi, in mod cert, tot ceea ce vedem, toate interactiunile pe care le avem cu aceste modele ne formeaza. Ajung sa contribuie la propriul nostru model de relationare cu care vom functiona in cuplul pe care il formam. Ajungem sa avem propriul nostru stil care de fapt este produsul acestor multe secvente pe care le vedem in jurul nostru de-a lungul vietii noastre. Si de aici as dezvolta un prim raspuns la unele din intrebarile de mai sus. Vom avea, dupa multi ani de cuplu, acea relatie care este asemanatoare modelului pe care ni l-am construit.

Daca in jurul nostru am vazut multe relatii care dupa multi ani sunt inca vii, sunt inca pline de viata si prospetime, si daca aceste relatii au fost placute pentru noi, mai mult ca sigur ca vom avea tendinta de a copia aceste modele, adaptandu-le propriului nostru fel de a fi si propriului nostru inteles.

Daca am vazut relatii calde, pline de afectiune si dragoste, relatii in care comunicarea este deschisa, in care partenerii se simt liberi sa se exprime asa cum sunt fara a le fi teama de reactiile partenerului/ partenerei, acestea pot fi modele pe care le vom copia si integra ca fiind cuplu sau relatie de cuplu.

In schimb, daca am vazut in jurul nostru relatii reci, distante sau indiferente, daca am vazut relatii mai mult sau mai putin disfunctionale, exista o posibilitate sa fi inteles ca asa trebuie sa arate o relatie si sa copiem acel model. Daca, prin comparatie, am avut si unele modele ca cele descrise anterior e posibil sa ne dorim sa avem astfel de relatii si atunci sa construim modelele pornind de la ceea ce ne-am dori.

O alta perspectiva de la care as formula un raspuns catre acele intrebari este cea legata de implicarea in relatie dupa atat timp. Mai specific, cat de “garantat” sau “sigur” luam cuplul pe care il avem, si aici casatoria in sine poate sa dea o mica modificare, deoarece poate sa dea un sentiment mai puternic de garantie, versus cat de mult muncim si construim in continuare relatia in care suntem.

De cele mai multe ori se ajunge in punctul in care il luam ca si garantat pe cel de langa noi. Nu mai acordam atat de multa atentie relatiei si ideii ca aceasta trebuie construita. Nu ne mai gandim ca are nevoie de atentie constanta si permanenta din partea noastra. Ajungem in punctul in care spunem: suntem impreuna. Nimic nu se mai poate intampla. Dar oare e asa?

De ce ajungem in punctul in care consideram ca relatia nu mai merita atentie? Daca stam si ne gandim la cum incepe o poveste de dragoste, la cat timp si energie investim pentru a construi si pentru a face lucrurile sa mearga sau pentru a-l face pe cel de langa noi sa se simta atras, iar apoi observam ce se intampla in aceeasi relatie dupa cei 5, 10 sau 15 ani mentionati mai sus, ce vedem?

Prin comparatie oare cat timp sau energie se mai investeste? Si de ce oare nu merita cel putin la fel de multe si dupa toti acesti ani care au trecut peste cuplu? Faptul ca nu ne mai preocupam de relatie poate sa vina din educatie, cum spuneam si mai sus, sau poate veni tocmai din ideea ca relatia noastra este garantata si ca celalalt va sta langa noi indiferent de ceea ce se intampla.

Bineinteles, pe langa aceste doua idei descrise mai sus, cu siguranta mai sunt si alti factori care pot sa duca fie la plafonarea unei relatii, fie la a o mentine vie. Cred ca important este sa ne implicam permanent in relatia de cuplu, sa ii acordam atentie si sa ne ingrijim, de multe ori fara un mare efort de timp sau energie, astfel incat, sa ii putem da posibilitatea de a se dezvolta permanent si de a ramane proaspata.

[din arhiva veche]

Ziua mondială a sănătății mintale

Rușinea este un sentiment omniprezent în țara asta. Am de multe ori senzația că dea lungul vieții aproape că nu a fost etapă de dezvoltare prin care să fi trecut fără să fie cel puțin o persoană care să folosească ca și „condiment” rușinea. Mă gândesc la:

  • E rușinos să fii băiat și să plângi
  • E rușine să țipi, ești o domnișoară
  • E rușinos să mai faci pipi pe tine
  • E rușine să îți ridici fusta în cap
  • E rușine să mergi cu tema nefăcută
  • E rușine să iei x notă
  • Sa-ți fie rușine că te-ai certat cu y
  • Nu ți rușine că ai spus z (care z este considerat de cine spune asta a fi o prostie…)
  • E rușinos să te desparți/divorțezi
  • Nu trebuie să afle lumea ce s-a întâmplat că e rușinos
  • Cum să începi afacerea ta cu x chestie, dacă te faci de râs
  • Să-ți fie rușine că nu știi să gătești
  • Să-ți fie rușine că nu știi să schimbi roata la mașină sau un bec
  • Trebuie să-ți fie rușine cu corpul tău în tot felul de situații
  • Trebuie să îți fie rușine cu minte ta, cu cunoștințele sau ne-cunoștințele tale, cu ce face soțul sau iubita sau tata sau copilul sau cățelul
  • Trebuie să îți fie rușine să ceri ajutor
  • Trebuie să îți fie rușine că afacerea ta are dificultăți (chiar dacă suntem în plină pandemie și se închid toate căile de a o ține prosperă)
  • Uneori e rușinos să porți vârful ascuțit când moda e cu el pătrat
  • Alteori e rușinos să mergi în costum când toată lumea e în tricou
  • De ce ai părul lung când se poartă scurt? Nu ți rușine?
  • De ce nu îi deschizi ușa iubitei? Nu ți rușine?
  • Nu i-ai luat cadou de ziua lui/ei? Rușine
  • etc…

Și astea sunt doar o parte. Și multe sunt neutre din punctul de vedere al rolului de gender – se aplică și femeilor și bărbaților.

Și poate cea mai mare Rușine e să cauți să ai grijă de sănătatea ta mentală apelând la un specialist. Căci nu-i așa? Ce poate fi mai rușinos decât să spui că suferi „cu capu’” (bine, de fapt e suferință emoțională, psihică – „cu capu’” e forma populară).

Efectele traiului cu rușinea sunt nenumărate. Mă întâlnesc cu ele zilnic în cabinet. Mă întâlnesc cu ele în diverse forme în viața de zi cu zi. Le văd și simt la mine, la prienteni, în familie, la colegi, la clienți, la copii, la adulți… Și de multe ori e o muncă de o viață să te debarasezi de toată rușinea asta acumulată (și care nu e a ta! tu ai adoptat-o pentru că… )

Pentru mine e o constantă uimire să ne gândim să avem grijă sau să ne tratăm inima sau un picior, ficatul sau pielea, ochiul sau stomacul dar să luăm în derâdere sau să ignorăm și partea care ne face ceea ce suntem (ființe superioare) creierul – trăirile emoționale, lumea psihică, gândurile și efectele pe care le are în viața noastră (și nu doar organul numit creier că la neurolog tot mai mergem).

Astăzi e ziua mondială a sănătății mintale

Astăzi te invit să îți iei 2-3-5 minute și să stai puțin de vorbă cu tine. Să vezi cum te simți, să te întrebi dacă ți bine, să cauți să vezi dacă e ceva ce poți să faci pentru tine pentru a te îngrijii de sănătatea ta mentală.

Și dacă cumva ai nevoie, e ok să apelezi la un specialist.

Iar data viitoare când întâlnești pe cineva care pare că are o durere poate ești blând și îi spui că e ok să caute ajutor de specialitate.

Că nu e o rușine să mergi la psiholog (psihoterapeut) sau la psihiatru.

Că și mintea noastră are nevoie de grija și atenția unui specialist așa cum și celelalte organe au.

Iar dacă după minutele astea îți mai găsești câteva poate ai chef de o meditație:

Ziua Europeană Anti-Depresie

Astăzi este Ziua Europeană Anti-Depresie. La ora actuală depresia este considerată una dintre cele mai răspândite afecțiuni psihice din lume.

Există forme diferite ale depresiei si se poate manifesta diferit de la o persoană la alta.

Există o mulțime de materiale care vorbesc despre formele depresiei, despre simptome, cauze etc.

Ce aș vrea eu să punctez aici e altceva.

Dacă știți pe cineva care suferă de orice formă de depresie (fie că v-a spus asta, fie că ați observat voi asta) vă rog eu tare mult nu îl/o luați la rost.

Nu îi negați suferința doar pentru că are și zile în care râde sau e vesel/ă

Nu îi adresați întrebări care pot să cauzeze mai multă suferință.

Nu mergeți peste acea persoană cu:

  • Da’ ce ai că nu ai motive să fii trist/ă
  • Sunt alții care chiar au probleme serioase. Tu nu ai!
  • Hai că n-ai depresie că uite ieri râdeai la film/glumă/poveste
  • Nu ai tu depresie că tu ești foarte activ/ă și faci si x și y (că e sport, pictură, întâlniri cu prietenii)
  • Termină cu prostia asta că nu ai nimic

Nu căutați să îl/o faceți să râdă dacă tocmai vă spune că nu se simte bine.

Mai degrabă dacă nu știți ce să faceți întrebați ce are nevoie.

Sau căutați să stați pur și simplu cu ea/el.

Să îl/o țineți de mână pentru un moment.

Să fiți. Doar să fiți acolo pentru el/ea

Voi, cei care sunteți pe acolo și știți că nu vă e bine, fie că știți că suferiți de depresie sau doar bănuiți – Nu sunteți singuri. E o mulțime de lume care trece prin ceva similar.

NU, nu e nimic rușinos în asta!!!

Poate azi e mai greu, dar poate mâine e o zi mai bună și cauți ceva suport – fie la un membru din familie, fie la un prieten, fie la un specialist.

NU, nu e nicicum ci doar spre binele tău să cauți suport de specialitate și chiar medicație.

Caută medicul și psihoterapeutul cu care te simți confortabil – NU fă rabat la asta. E important să te simți ascultat, auzit, înțeles și respectat de specialiștii pe care îi alegi

NU opri medicația fără supravegherea medicului care a prescris-o

Poate azi e mai greu, dar mâine poate e o zi mai bună și poți să faci un duș.

Sau să bei un ceai.

Sau să citești 3 rânduri dintr-o carte (Îți recomand „Psihologul meu de c***t)

Sau poate să mergi până jos să iei 2 minute aer

Sau poate și mâine e o zi mai grea și vrei doar să stai în pat

Într-o zi mai bună fă o listă cu lucrurile care te fac fericit/ă și afișează-le undeva la îndemână să fie ușor de văzut când ai nevoie de inspirație (cărți, podcast-uri, fotografii – oameni, locuri, tablouri etc)

Ține un jurnal – te poate ajuta să ai repere despre perioadele bune și semnele care prevestesc perioade mai puțin bune

Fă o listă cu ce ai de făcut pentru zilele când e mai greu (poate ai putea să pui pe ea duș, mâncat, spălat pe dinți, băut apă, sunat pe x) – pune-o undeva la îndemână să poți să o accesezi mai ușor la nevoie

Fă mișcare – sport în zilele mai bune

Ascultă o meditație (las mai jos un link către una)

Și mai mult ca orice fi blând/ă cu tine!

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E02

Mamă de 2: V – puștiul ceva mai mare și ai zice “mai înțelegător”, M – puștoaica suficient de mică încât să știi că un prea înțelege cum e cu lumea adultă. Iată povestea ei din pandemie:

“Deci, principala provocare a fost sa imi calmez copilul, care era panicat ca o sa murim. Eu personal nu m-am stresat f tare legat de virus, am zis “asta e, o facem si pe asta”, dar V (n.r. băiatul) era stresat. A trebuit sa ii explic zile la rand ca nu vom muri, pt ca ma intreba zilnic, dupa vreo saptamana cred ca i-a trecut.

Alta provocare a fost sa gasesc mereu alte mancaruri de gatit, si nu glumesc 😁, daca am fost redusi la supermarketuri a iesit din ecuație mancarea “din oras”.

Alta provocare a fost sa nu o iau razna fara contact uman, fara paharul ala de vin ocazional cu prietena mea din copilărie.

Cel mai fain lucru care a venit cu pandemia a fost ca am stat acasa o luna, pe care am privit-o ca un concediu nesperat, pt mine asta a fost magic, sa stau mai mult cu copiii, sa citesc, sa ma uit la filme in nesimțire, sa mananc ca sparta, si sa dansăm. Noi in pandemie am dansat, atat de mult ne-am bucurat de ocazie sa stam impreuna. Fara munca, scoala, gradi, stres etc.

Stresul pentru mine in pandemie nu a fost o optiune, eu m-am simtit bine acasa. Am avut si unele mici semne de intrebare legate de ce va fi cu noua situatie, dar mici.

Relatia…spre surprinderea noastra, amandoi am fost in mod egal socati sa vedem ca dupa 10 ani de casnicie si 2 copii, am avut o luna de izolare in care ne-am simtit confortabil, certurile s-au redus f mult, probabil din lipsa de stres-oboseala de pe munca si la final bilantul a dat cu plus.

Ce as fi vrut eu sa pastrez dupa toata treaba asta…probabil statutul de mama casnica, pt ca sa fiu plecata 8 ore jumate pe zi inseamna ca ei cresc fara mine, acum stiu ca e imposibil, as lua-o razna dupa primele 6 luni…

Si M (n.r. fata) a fost cea mai castigata de fapt, ca nu a mai trebuit sa mearga la gradi, bai nene era in extaz. Si eu la fel, nu a mai racit din martie 😂.

V in schimb a venit acasa urland in ultima zi de scoala, am crezut ca si-a rupt ceva, urla ca din gura de sarpe…era trist ca se inchide scoala. Ma pufnea rasuț, dar nu puteam sa rad in fata lui, a fost ceva tragi-comic un pic, si la fel i-a trecut după o saptamana cand a descoperit ca de fapt poate face ce vrea el acasa.

De barbat e mai nasol, saracu’, din martie e dadaca, si chiar daca spune ca ii e groaza sa inceapa harababura la scoala, e de fapt incantat ca merge inapoi la munca 😂.

Era sa uit, am avut noroc cu casa bunicilor lui N (n.r. N – soțul, casa e într-un sat “uitat de lume dar recent descoperit de “lumea bună” – nu îi spun numele că ar fi ușor de descoperit autoarea textului), mergeam des acolo, la “munci agricole”, si m-am apucat de renovat putin, a fost fain ca nu am fost redusi nici macar la curtea noastra…”

Ce iau eu din povestea ei?

  • Că au avut noroc cu o curte
  • Că au avut noroc cu o casă la țară, chiar dacă e casa bunicilor tot ne dă ocazia să evadăm din cotidian și din rutină
  • Că o provocare pentru femei, poate mai mare pentru mame, e legată de “oare ce să mai fac de mâncare”?
  • Că copii s-au bucurat de părinți și părinții de copii
  • Că copii au frici și e important să stai cu ei să îi asculți, să îi asiguri și reasiguri, să le vorbești pe limba lor până se liniștesc
  • Că și după 10 ani de căsnicie (cred că sunt ceva mai mult de relație) și 2 copii poate să îți placă de celălalt și să aveți o relație faină (și trebuie să mă laud cu unele din cele mai faine si longevive cupluri prin preajma mea!!! Să fiți la fel și de aici înainte!!! Vă iubesc tare mult!❤️)

Pentru voi cum a fost perioada asta?

Nu mă pot aduna zilele astea

“Nu mă pot aduna zilele astea. Parcă nu am spor să fac tot ce aș vrea sau aș putea.”

E ceva ce aud destul de frecvent zilele astea de la unii din clienții mei, de la prieteni și e ceva ce îmi spun și eu mie. Pentru că am multe zile în care fix așa se simte. Că nu pot să mă centrez și să fiu productivă. Ba mai mult, nu pot să mă concentrez nici măcar pe un serial dapoi pe vreo carte sau pe vreun curs online din cele ce mi-ar plăcea să le parcurg în perioada asta.

Interesant e că aud mulți oameni zicând (sau le citesc postările prin social media) cum că se gândeau că stând acasă o să fie cu muuult timp, cu muuult chef și cu muuulte altele ce le pot face și mergând la serviciu nu era posibil. Că stând acasă ai mai mult timp să: citești, gătești, dormi, faci curat, reorganizezi casa/hainele/condimentele, te uiți la filme/seriale, parcurgi cursuri online, înveți o limbă străină și sigur lista mai poate fi completată și de voi cu alte cele…

Și poate pe unele le-ai făcut. Sau ai început să le faci și nu ai spor cu ele să le și termini. Sau poate între timp ți-ai dat seama că nu e ceva ce chiar să vrei să faci cu timpul ăsta pe care îl petreci acasă (în casă).

Să știi că e ok să te simți așa. E firesc ca în perioada asta să trecem prin tot felul de „stări de agregare” diferite: de la prea mult la prea puțin somn, de la lipsă de poftă de mâncare la devorat frigiderul, de la „mut munții” la „nu mă pot dezlipi de canapea nici cu șpaclu”.

Trăim totuși vremuri noi, diferite și stranii. Nu e ceva cu care să ne fi întâlnit vreodată sau pentru care să ne fi pregătit în vreun fel.

Nu avem nicicare instalat soft-ul care să ne ghideze prin perioada asta. Acum îl scriem. Fiecare pentru sine și în ritmul propriu.

Cred că în perioada asta blândețea cu care poți să te susții și să ai grijă de tine poate să facă diferența în cum te simți și ce poți să faci. Cred că nițică înțelegere pentru noi ne poate duce mai departe decât proverbialul bici pe care știm să ni-l aplicăm atunci când nu ne place ceva la noi.

Și cu multă bunătate și blândețe când e cu chef, și chiar când nu e cu chef, să cauți să faci câte ceva. Poate acum o să ai răbdare sau atenție să stai 2 minute într-o activitate. Și mâine poate o să ai 5 sau 10 minute. Și poimâine 30. Și peste 5 zile iarăși o să ai 2 minute. E ok. Sigur e mai mult decât nimic…

Aș zice că pe lângă muncă și trebuie ai putea să pui în „meniul” zilnic din care alegi ce să faci și ceva din următoarele:

  • Filme/seriale (TIFFUnlimited, Netflix, HBO)
  • Un spectacol de operă sau unul de teatru. Sau amândouă (Cluj, Sibiu, Iași, București, Viena, Met NY)
  • Un musical (Brodway)
  • Un spectacol de la Cirque de Soleil
  • Concerte (Metalica, Springsteen)
  • Cursuri (udemy, Coursera, edX)
  • O vizită la muzeu sau prin Cairo pe la piramide
  • O carte
  • Re-evaluarea garderobei
  • Decluter în toată casa – câte o cameră pe zi / pe săptămână – poate KonMarie e o metoda ce ai tot vrut să o testezi și nu ai avut timp…
  • Puzzles
  • Lego
  • Un fel de mâncare din cartea aia de rețete pe care o tot muți prin bucătărie la fiecare curățenie mai mare da’ nu ai avut timp să o testezi până acum

Toate sunt online și la îndemâna noastră în perioada asta. Toate ne pot ajuta să ne menținem mai degrabă într-o stare de liniște și relaxare și mai departe de agitație și anxietate. Și putem alege doar una sau pe toate sau câte puțin din fiecare. După cum ne cade bine!

Eu când simt că chiar nu reușesc să mă concentrez dau drumul la un spectacol de operă sau joc un Catan online… și abia apoi mă pun să fac câte ceva din celelalte ce le am pe lista de făcut pentru ziua aia sau pentru perioada asta.

Și uneori îmi iese și alte ori îmi dau seama că a cam trecut ziua și mergeau făcute mai multe dar atât s-a putut azi… Și mâine e o nouă zi. Și poate … fac mai multe.

Sau poate ascult o meditație. Ca de exemplu aceasta:

Și nu uita, dacă cumva te simți rău și simți că nu reușești singur/ă, poți oricând să ceri ajutorul:

  • sunt o serie de Linii de apel (Help Line) gratuite la care poți apela – eu știu de cea de la Atlas 0316302020 sigur sunt și altele
  • te poți alătura unui grup de suport astfel încât să te conectezi și cu alte persoane
  • poți oricând să apelezi la un psihoterapeut

„Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie” – E01

M-am tot gândit în ultima perioadă la toate poveștile pe care le-am auzit în lunile astea de „altfel” de la clienții cu care lucrez în cabinet.

M-am tot gândit la nevoia de a ne conecta, de a ne regăsi în povești care seamănă cu a noastră sau de a mai căuta niște alternative la tot ceea ce facem ca să gestionăm cât mai bine ceea ce a adus anul 2020.

Pentru că procesul terapeutic este pe lângă unul confidențial și unul foarte intim și personal m-am gândit să merg spre prieteni și să culeg poveștile lor din perioada asta. Așa că rândurile de mai jos deschid seria „Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie”

*Dacă ai vrea ca și povestea ta să fie publicată scrie-mi. Am un set de întrebări care te pot ghida în a o scrie și apoi o public!

„Un proverb african spune că nu contează cât de tare bate vântul când ești pe ocean, ci doar felul în care știi să-ți ajustezi velele ca să te ducă acolo unde vrei să ajungi.

Cam așa văd eu și pandemia. E o situație asupra existenței căreia nu avem niciun control, dar avem în schimb control total asupra felului în care reacționăm la ea.

Ce mi-a „luat” pandemia? Păi mi-a luat cele 2-3 antrenamente săptămânale de baschet și volei și mi-a luat un client (eu fiind freelancer, iar clientul fiind din domeniul HoReCa).

Ce mi-a „dat”? Sau ce i-am „luat” eu ei?

În primul rând cred că mi-a dat un motiv în plus să îmi cresc „awareness”-ul, să mă întorc cu conștiința asupra unor întrebări fundamentale legate de lume, viață și sens. Nu voi dezvolta partea asta aici din două motive: sunt lucruri destul de intime, de personale, și – doi – sunt chestiuni filosofice, abstracte, ce simt că nu și-ar avea locul aici. (Dar probabil acesta e cel mai important și relevant „rând”.)

În starea de urgență, am alergat mai mult prin cartier, am făcut super-fotografii doar de la geamul apartamentului, am citit, am început să comand cărți online, mi-am zugrăvit camera, am crescut timpul alocat lecțiilor de germană și spaniolă pe Duolingo, am încercat să mă documentez și să înțeleg cât mai exact ce se întâmplă în lume cu acest virus, am ținut legături strânse cu familia și prietenii apropiați.

Apoi, când s-au mai relaxat lucrurile și au început să se vadă și efectele măsurilor luate peste tot în lume, mi-am dat seama că trebuie să păstrăm un echilibru între riscurile pe care le implică o infectare (a noastră sau a celor dragi) și necesitatea ca viața și societatea să meargă înainte.

Așa că mi-am dezvoltat, împreună cu familia mea, niște reflexe de bază de tipul dezinfectării regulate, descălțării înainte de intrarea în casă, purtării măștii în spații închise, dezinfectării obiectelor super uzuale de genul cheilor și telefonului etc.

Dar în același timp am reluat legăturile – inclusiv fizice – cu prieteni buni, am început să accept task-uri și job-uri chiar dacă ele implicau niște riscuri.

Adică echilibru. Acesta cred că e cuvântul cheie. Nicio extremă nu cred că e benefică.

Am învățat să-i accept și să-i înțeleg atât pe cei care se păzesc cu mare strășnicie și încearcă să evite toți factorii de risc – și o fac în general mai ales cu gândul la persoane în vârstă, apropiate lor, ceea ce e admirabil – dar și pe cei care consideră că riscuri există peste tot, mereu, și că viața trebuie trăită cu curaj și demnitate, asumându-ne și riscuri, asumându-ne faptul că moartea este ceva natural, firesc, până la urmă.

Pe latura sportivă, ce am pierdut cu baschetul și voleiul în sală, am recuperat cu alergarea, înotul în ape deschise, bicicleta, baschetul în parc.

Pe latura profesională, clienții pierduți din motive de pandemie au fost înlocuiți cu clienți noi, care sunt „pe val” tocmai datorită pandemiei.

Ce îmi lipsește totuși sunt cluburile. N-aș fi crezut – eu nefiind deloc un dansator redutabil – dar îmi lipsesc. Compensarea sunt „chefurile” mai restrânse cu prietenii apropiați, dar parcă nu e chiar același lucru. E și aici un aspect pozitiv: realizarea importanței socializării prin dans, muzică & more.

Unitatea oamenilor în fața unui „adversar” comun e iarăși ceva frumos constatat în contextul pandemiei. Nu intru nici aici în detalii căci sunt super cunoscute situațiile/exemplele: respectul față de „linia întâi”, nenumăratele inițiative online menite a ne readuce împreună chiar dacă de la distanță (am realizat și eu un proiect legat de alergători – un montaj video privind felul în care ne putem antrena de acasă corelat cu mesaje de încurajare) etc.

„Bottom line”, cred că și pandemia e o mare lecție – dacă știm să o privim așa. Atât timp cât rămânem congruenți cu noi înșine, ne păstrăm abordările sănătoase, corecte asupra vieții, orice provocare apare se poate concretiza într-un impuls spre creștere, spre evoluție, spre auto-actualizare.

25.08.2020
V.”

Ce aș lua eu din povestea lui V?!

  • Ceva mai multă atenție și prezență în și cu propria persoană, mai multă conectare cu mine
  • Sport – adaptarea la condițiile date și reorientarea spre sporturi accesibile în contextul dat
  • Familie și prieteni cât mai aproape – căci suntem „animale sociale”
  • Dans, muzică & more – oh cât de mult îmi lipsește și mie partea asta

Voi ce luați din povestea asta?

Cum ne-am petrecut sâmbăta – traseu de creastă în Retezat

Porniserăm cu gândul la vârf. Că facem cumva să facem vârful.

Pe drum, traseu mișto, multă pădure, aer atât de diferit de cel de oraș și pe cum urcam îmi dădeam seama ce mult mi-a lipsit muntele.

După prima bucată de traseu am ajuns la intersecția a două trasee – ambele duc spre Retezat. Știam deja că cel prin vale e mai prietenos, mai scurt și oarecum mai puțin spectaculos.

Și că celălalt e super spectaculos – căci crestă și îți dă șansa să ai deschidere pe toată valea Hațegului, să vezi tot Godeanu și parte bună din Parâng. Mda, și că e pe lespezi și poate să bată vântul sus. Așa că am decis împreună că totuși am vrea ceva mai wow – traseu de creastă. 😀

Și ne-am pornit, știind că sunt 5,3 km și 4 ore și ceva până pe vârf – făcusem deja 2 km așa că părea ceva realizabil pentru ora care era. Cu posibilă necesitate de frontală fix pe ultima bucată spre mașina care e un fost drum forestier deci prietenos și foarte bine delimitat.

Și am mers, sau mai bine zis am urcat și am tot urcat că e destul de serioasă urcarea. Și ajungem în primul loc unde se deschide panorama… spectaculos e prea puțin să cuprindă cum se vede… (poza de pe home page e din tura asta… se văd majoritatea vârfurilor mari din lanțul Retezat în ea).

Era deja destul de cald, eram destul de singuri pe varianta asta de traseu, fix ce ne doream.

Și începem traseul de creastă… din frumos în mai frumos, din provocator în mai lejer și apoi în și mai provocator. Și urcăm și tot urcăm… Doar că în tot timpul ăsta monitorizam km și cu Strava și cu aplicația de ceas.

Și ajungem pe unul dintre vârfurile intermediare față de obiectivul nostru inițial și ne uităm la aplicațiile de monitorizare – eu cu Strava și ceasul, H cu Strava și ne tot uităm pentru că brusc nu ne dădeau calculele… noi aveam deja monitorizați 10 km. Si vedeam în fața noastră încă un vârf intermediar + Retezatul. Și cumva nu ne-au dat calculele nicium. Că mai păreau lejer vreo 3-4 km până pe Retezat ori după calculele de pe plăcutele de traseu/site-ul salvamont/alte site-uri montane traseul ce voiam să îl facem are 7,5 km pe segment, deci 15 km dus-întors.

Mon, ne uităm și la ceas și la picioare și ce facem?!

Cred că a fost cel mai fain moment ce l-am avut cu mine în procesul ăsta de decizie. Pentru că dincolo de decizia de a continua sau a ne întoarce am avut de așezat în mine și raportarea la alții, comparația, nevoia de a „livra” sau „performa” pentru că alții înaintea mea…

Întâmplarea face ca în ultimele 2 săptămâni să fi văzut 2 prietene care au făcut vârful… și am avut un moment în care m-am întrebat… eu cu mine…

Doar că mi-am dat seama foarte repede (spre norocul meu) că eu mi-am dorit ceva anume de la tura asta. Și că muntele a fost prietenos și mi-a oferit asta. Și că nu e despre comparații sau raportări sau bife.

E despre bucurie și acasă și rădăcini și familie. E despre ceva ce îmi doream de multă vreme și ceva ce s-a așezat perfect. Și că asta contează cel mai mult.

Super fain a fost că și H a ajuns intern la decizia că ar fi bine să fie doar acest vârf astăzi și că celălalt nu pleacă niciunde și ne așteaptă data viitoare.

Așa că am decis să pornim înapoi cu o mică modificare de traseu la coborâre care ne-a arătat că varianta prin vale era muuult mai prietenoasă J)))

La finalul zilei a fost Loloaia Nord, 10 ore si 20 de km. Mai vrem 😀

După ziua asta am stat rămas cu câteva întrebări:

  1. Cui dai tu puterea ta?
  2. Cât de mult control ai tu asupra altcuiva vs asupra ta?
  3. Despre cine vrei să fie viața ta?

Cred că atunci când alegem să ne lăsăm să alunecăm pe panta comparațiilor ne cedăm puterea personală altcuiva. Pentru că în acel moment și în acel context (și poate și de acolo încolo) noi „depindem” de altcineva. De standardele și măsurile altcuiva. De cineva asupra căruia sigur nu avem putere – pentru că dacă mă uit la mine pot să zic „ Hei, azi am făcut x, data viitoare pot/țintesc spre x+1”. Dar altcuiva îi pot spune „știi fă doar x ca să mă pot compara cu tine și să am un rezultat similar”…

Iar la final, când tragi linie, după o zi, o săptămâna, un an, o viață ce rămâne? Bucuria de a știi cât ai evoluat în raport cu tine sau necazul (frustrarea) că nu ai fost ca altcineva?

Viața ta o poți trăi doar tu…. bucură-te de ea și de tine!

P.S.: acum am înțeles de ce majoritatea preferă să facă vârful Retezat pe trasee pornind de la Râușor sau din Poiana Pelegii și nu de la Cârnic cum am vrut noi. Daaar, mancarea de acasă și locurile copilăriei au contat mai mult de data asta!

Mulțumesc H că mi-ai făcut hatârul să facem un traseu de aici. Data viitoare facem unul de vârf J

P.S.2: cum se calculează fraților km pe munte? Că aplicațiile de monitorizare zic altceva… (nu vorbesc de timp că acolo poate am fost noi mai înceți…)