Frica și rușinea în peri / meno / post menopauză

Dacă ar fi să te întreb care crezi că e cea mai întâlnită emoție, la femeile care fie tranzitează peri menopauza, fie sunt deja la post menopauză, oare ce ai răspunde? Probabil ai spune… frica. Și fix așa e.

Dar a 2a? Ai putea oare să crezi că e rușinea?

Hai să îți spun un pic cam cum sună poveștile emoțiilor pe care le aud.

Cum spuneam mai sus, cred că cea mai răspândită dintre ele între femeile care se află pe drumul tranziției este frica. Și ea apare pentru că:

  1. Nu știi ce ți se întâmplă.
    Cumva de aici a pornit documentarea mea și apoi dorința de a scrie cât de mult pe temele acestea. Când ajungi în punctul în care simți că ți se întâmplă lucruri (poate iei în greutate, poate îți piere cheful de sex, poate începe să îți cadă părul, poate te dor articulațiile etc), că brusc te comporți ciudat cu ceilalți (țipi din nimic, nu vrei să vorbești cu cei dragi, îi eviți că ești fără energie etc), că nu te mai recunoști (ai pusee de anxietate fără un motiv clar, plângi ușor și la orice, ai ceață mentală, uiți cuvinte banale etc) te apucă o frică de nu știi cum să o cuprinzi. Aici găsești lista cu simptomele de peri menopauză!
  2. Medicul (care știe și nu prea ce e cu meno) îți spune  fie că nu ai nimic, fie că e în capul tău și ai nevoie să tratezi capul, fie îți spune că asta e… vârsta / bătrânețea! Ia de aici încă o tură de frică că tu simți lucruri, nu ți bine și nu ți se oferă informații, soluții, crezare etc…
  3. Nu știi în ce te transformi. Ce rămâne din tine după ce se termină tot procesul ăsta. Dacă o să mai fii tu sau cum o să fie noul tu…

Rușinea vine la pachet cu frica fiindcă:

  1. Dacă medicul spune că nu am nimic dar eu simt înseamnă ca sunt eu „defectă” – ah firește că asta o să genereze o altă frică! Că doar sunt defectă și acum cum mă repar?
  2. Să vorbesc cu alte femei despre asta nu pot și nu se face – pare că eu sunt singura care trece prin așa ceva. Pare că eu sunt singura care nu se descurcă cu asta
  3. Să vorbesc cu familia despre asta: soț/partener, copii – nu se cade să vorbim despre asta așa de principiu. Că nu vorbim nici despre sănătatea psiho-emoțională, sexualitate, menstruație, ciclu etc. Pe de altă parte dacă merg să le spun înseamnă că nu sunt în stare să mă conțin, să fiu bine, să trec peste asta – și doar nu sunt singura femeie care trece prin asta că femeile trec dintotdeauna prin asta. Și dacă eu vorbesc despre asta înseamnă că îmi caut scuze și nu fac destul efort.

Sesizați dualitatea de mai sus? Pe de o parte sunt singura care trece prin asta, nu vorbesc cu alte femei despre asta. Dar pe de altă parte toate femeile au trecut sau vor trece prin asta numai eu nu sunt în stare să mă descurc.

Dacă e să mă gândesc la aceste două emoții în acest context, și adaug anxietatea și depresia care pot să apară în peri menopauză (sau oricând pe parcurs) nu mi greu de înțeles de ce uneori femeile astea se simt nebune!

Dragă femeie, să știi că nu ești nebună!

Să știi că nu ești singură!
Să știi că nu e rușinos să vorbești despre ceea ce ți se întâmplă!
Să știi că nu ești defectă sau slabă pentru că vorbești despre asta!
Să știi că nu cauți scuze atunci când le spui și celor dragi ce ți se întâmplă.

Dragă femeie, doar pentru că alte femei înainte noastră au suferit în tăcere și singure NU e nevoie să o facem și noi!
E ok să ceri ajutorul!
E ok să vrei soluții care să te ajute să îți fie mai bine și mai ușor!
E ok să ceri sprijin!

Am început să scriu despre peri / meno /post menopauză (și datorită vârstei mele) mai ales datorită clientelor mele care sunt undeva pe drumul acesta de tranziție.

Și mai ales datorită emoțiilor pe care aceste femei minunate le trăiesc.

Îmi doresc să ajungă la cât mai multe femei ideea că nu e musai să sufere în tăcere, singure, fără sprijin sau soluții. Dacă aveți întrebări pe temele astea, aici sunt!

Am scris despre somn și peri / meno / post menopauză aici.

Am deschis o comunitate via whatsapp. Dacă dorești să ni te alături acesta este link-ul de acces!

Despre rușine și borcanul de negrilică sau poate despre vulnerabilitate și borcanul de negrilică

Cine mă cunoaște cred că știe deja că în ultimii ani am făcut o mare pasiune pentru Brene Brown si pentru munca ei legată de vulnerabilitate, rușine, și schimbarea de perspectivă a celor 2.

Nota bene: De când cu pandemia, pe lângă cărțile revelatoare, TedTalks si alte apariții ale ei, a venit și cu un podcast în care vorbește despre munca ei și are și invitați parteneri de conversație foarte valoroși.

Revenind totuși la titlu și, poate legătura dintre toate astea.

Contextul:

În ultimele 2 săptămâni am participat la cursul de gătit al unei prietene. Urmarea cursului… mai multe condimente, în special din India și Asia, în bucătăria și viața noastră. (Ioana un mare mulțumesc că „Nivelul Condimente” a fost dezlegat cu extra-features!) Printre ele și unul mai local așa – negrilica sau chimenul negru. Nu am în casă și nu am găsit pe la magazinele din preajmă așa că am cerut de la cineva care știam sigur că are – mama domnului 😀 (nu râdeți că e importantă și persoana de unde am cerut în toată schema asta)

Cer ieri, astăzi găsesc borcănelul frumos ambalat numai bun de folosit. Cum eram pe drum spre unde mergeam l-am luat și l-am pus în rucsac. Firește că am uitat aproape instant de el.

Am umblat de mai multe ori prin rucsac căutând diverse, luând și punând înapoi alte cele și cumva nu am mai dat de borcănel încât să îmi amintesc că e acolo.

Întâmplarea:

Pățania zilei de azi se întâmplă acum câteva ore într-un market în care merg frecvent lunea să fac cumpărăturile noastre săptămânale. Prin „călătoria” mea printre rafturi am mai căutat câte una alta în rucsac deci s-au mai bulversat câte cele pe acolo și firește că tot Nu am dat de borcănel astfel amintindu-mi că e acolo… pun în coș cam ce aveam în plan, merg la casă, pun pe bandă și cum partea responsabilă din mine umblă de câțiva ani buni cu plase de pânză la purtător dau să scot aceste plase. Cu sârg și elan o găsesc pe cea mare, trag cu încredere șiiii …. ghiciți singuri ce s-a întâmplat? Aplauze vă rog! Borcănelul meu de negrilică tocmai atunci s-a decis să își facă simțită prezența în rucsac și viața mea făcând un spectaculos salt înainte încheiat pe podea. Cu el bucăți, mici și multe, și cu tot conținutul vraiște in jur.

Acum sper că vă imaginați că nu eram singură în ditamai magazinul și că nu eram singură nici la coada de la casa de marcat :))))

Post-fapt:

Pfuai năvala de gânduri și emoții și voci contradictorii. N-am „văzut” de mult armata desfășurată așa clar ca astăzi. Au venit cam toate în același timp, țipând la fel de tare, cerând întâietate și drept pe cum să mă simt și cine are dreptate.

Cavalerii Apocalipsei – adică ai vinovăției și rușinii – au fost:

  • Tocmai te-ai făcut de râs în fața la atâta lume
  • Oare ce zic toți oamenii ăștia acum despre tine
  • Să îți fie rușine că îi faci pe toți să aștepte
  • Oamenilor mari și responsabili nu li se întâmplă așa ceva
  • Cum îl suni acum pe H să îi spui că ai „distrus” ce ai primit de la mama
  • Cum îi spui ei când te întreabă de el că…. l-ai spart
  • Să nu te uiți în ochii lor că se rupe pământul în două

Conducătorii Eroi – cei pe care i-am descoperit, crescut, hrănit în cei 15+ ani de psihoterapie:

  • E ok. Esți ok!
  • Respiră!
  • Rușinea nu e potrivită în acest moment
  • Oricui se poate întâmpla și nu e o catastrofă
  • Ține capul sus! Ai voie și poți să ții capul sus
  • Oamenii ăștia sunt străini – de cei dragi nu ți-ar fi rușine nu ai de ce să îți fie nici acum
  • Eticheta asta nu o lipim de noi
  • Viața ta continuă
  • Tot tu și tot adult ești chiar dacă s-a spart borcanul

Cam astea le țin minte acum post-eveniment. Posibil să mai fi fost și altele.

Simpatică a fost doamna de la casă care, după ce mi-am cerut scuze, îmi tot repeta că nu am de ce să mă stresez, că se întâmplă, că uite acum vine cineva și se rezolvă.

Am tras aer în piept, am ridicat capul și mi-am îndreptat spatele, m-am uitat la oameni (chiar dacă nu în ochii lor) mi-am pus cumpărăturile în plasă și am achitat.

Și, da, lumea nu s-a sfârșit pentru că am spart un borcan de negrilică în mijlocul unui supermarket.

A fost foarte interesant să mă uit la această desfășurare de forțe care s-a manifestat în mine. Să pot sesiza și mai ales să aleg înspre care dintre cele 2 tabere îmi duc energia. Pe cine vreau să hrănesc în acel moment: Cavalerii sau Conducătorii / lupul alb sau cel negru

Rușinea este una din temele cele mai frecvent întâlnite de mine în munca cu clienții mei. Are forme diverse, rădăcini puternice, ancore grele, legături întortocheate. E și „alunecoasă” și cam ca o ceapă de complexă: crezi că ai descoperit si re-așezat povestea și când colo mai e o foaie dedesubt, mai e o alee paralelă sau perpendiculară, mai apare de niciunde încă o dată.

Ni se insuflă rușinea de mici. O fac toți adulții din jurul nostru într-o formă sau alta. Și pentru ce? Credeți că ne face mai buni? Sau îi face pe ei mai buni? Eu cred că nu.

Am pomenit-o pe Brene Brown la început pentru că cred cu tărie că fiecare din noi poate beneficia enorm din munca ei. Că fiecare din noi putem să ne facem viața un pic mai blândă și senină dacă învățăm ceva de la ea și din munca ei.

Asta e „pastila mea de vulnerabilitate” pe care îmi e greu sa o înghit, dar și mai greu să o pun aici, acolo în lumea largă!

P.S.: public textul ăsta cât de repede ca să nu mă prindă din spate „piticul” rușine 😉

Ziua mondială a sănătății mintale

Rușinea este un sentiment omniprezent în țara asta. Am de multe ori senzația că dea lungul vieții aproape că nu a fost etapă de dezvoltare prin care să fi trecut fără să fie cel puțin o persoană care să folosească ca și „condiment” rușinea. Mă gândesc la:

  • E rușinos să fii băiat și să plângi
  • E rușine să țipi, ești o domnișoară
  • E rușinos să mai faci pipi pe tine
  • E rușine să îți ridici fusta în cap
  • E rușine să mergi cu tema nefăcută
  • E rușine să iei x notă
  • Sa-ți fie rușine că te-ai certat cu y
  • Nu ți rușine că ai spus z (care z este considerat de cine spune asta a fi o prostie…)
  • E rușinos să te desparți/divorțezi
  • Nu trebuie să afle lumea ce s-a întâmplat că e rușinos
  • Cum să începi afacerea ta cu x chestie, dacă te faci de râs
  • Să-ți fie rușine că nu știi să gătești
  • Să-ți fie rușine că nu știi să schimbi roata la mașină sau un bec
  • Trebuie să-ți fie rușine cu corpul tău în tot felul de situații
  • Trebuie să îți fie rușine cu minte ta, cu cunoștințele sau ne-cunoștințele tale, cu ce face soțul sau iubita sau tata sau copilul sau cățelul
  • Trebuie să îți fie rușine să ceri ajutor
  • Trebuie să îți fie rușine că afacerea ta are dificultăți (chiar dacă suntem în plină pandemie și se închid toate căile de a o ține prosperă)
  • Uneori e rușinos să porți vârful ascuțit când moda e cu el pătrat
  • Alteori e rușinos să mergi în costum când toată lumea e în tricou
  • De ce ai părul lung când se poartă scurt? Nu ți rușine?
  • De ce nu îi deschizi ușa iubitei? Nu ți rușine?
  • Nu i-ai luat cadou de ziua lui/ei? Rușine
  • etc…

Și astea sunt doar o parte. Și multe sunt neutre din punctul de vedere al rolului de gender – se aplică și femeilor și bărbaților.

Și poate cea mai mare Rușine e să cauți să ai grijă de sănătatea ta mentală apelând la un specialist. Căci nu-i așa? Ce poate fi mai rușinos decât să spui că suferi „cu capu’” (bine, de fapt e suferință emoțională, psihică – „cu capu’” e forma populară).

Efectele traiului cu rușinea sunt nenumărate. Mă întâlnesc cu ele zilnic în cabinet. Mă întâlnesc cu ele în diverse forme în viața de zi cu zi. Le văd și simt la mine, la prienteni, în familie, la colegi, la clienți, la copii, la adulți… Și de multe ori e o muncă de o viață să te debarasezi de toată rușinea asta acumulată (și care nu e a ta! tu ai adoptat-o pentru că… )

Pentru mine e o constantă uimire să ne gândim să avem grijă sau să ne tratăm inima sau un picior, ficatul sau pielea, ochiul sau stomacul dar să luăm în derâdere sau să ignorăm și partea care ne face ceea ce suntem (ființe superioare) creierul – trăirile emoționale, lumea psihică, gândurile și efectele pe care le are în viața noastră (și nu doar organul numit creier că la neurolog tot mai mergem).

Astăzi e ziua mondială a sănătății mintale

Astăzi te invit să îți iei 2-3-5 minute și să stai puțin de vorbă cu tine. Să vezi cum te simți, să te întrebi dacă ți bine, să cauți să vezi dacă e ceva ce poți să faci pentru tine pentru a te îngrijii de sănătatea ta mentală.

Și dacă cumva ai nevoie, e ok să apelezi la un specialist.

Iar data viitoare când întâlnești pe cineva care pare că are o durere poate ești blând și îi spui că e ok să caute ajutor de specialitate.

Că nu e o rușine să mergi la psiholog (psihoterapeut) sau la psihiatru.

Că și mintea noastră are nevoie de grija și atenția unui specialist așa cum și celelalte organe au.

Iar dacă după minutele astea îți mai găsești câteva poate ai chef de o meditație: