Motivație versus alegere conștientă și perseverență

Posted on by Cosmina Pacurar Leave a comment

Printre multe teme cu care oamenii vin în terapie sunt și cele legate de alimentație, slăbit și sport. Și mai ales despre cum, de multe ori, nu își găsesc motivația să facă ceva în ariile astea de viață sau să se țină de un plan pe care îl au.

Ascultând pe cineva din zona de fitness vorbind despre slăbit și capacitatea de a urma un plan în direcția asta mi-am dat seama că motivația s-ar putea să nu fie cea care să ne ajute pe termen lung în procesele astea, fie că vorbim de alimentație, sport și mai ales stil de viață.

Din ceea ce observ atât la mine cât și la clienții mei aș zice că alegerile conștiente, consistența în aceste alegeri, perseverența în alegeri pot să fie resurse mult mai valoroase în a ne ține pe drumul ales.

Cred că motivația vine și pleacă. Că avem zile când simțim că putem cucerii lumea de cât de deciși și motivați ne simțim și zile în care parcă n-aș fi avut niciodată în viață un strop de motivație în mine.
Și dacă în zilele în care suntem pe val e ușor să ne ținem de plan, ce facem în zilele în care nu avem nici un strop?

Cum zic, cred că fix atunci e important să ne amintim de plan și să alegem conștient să facem ceva în a ne menține acolo, pe drum. Ce înseamnă pentru mine, concret, asta?

Păi hai să le luăm un pic pe rând.

Dacă ar fi să vorbim despre sport, cum ar arăta alegerile conștiente, consistența în aceste alegeri și perseverența în alegeri?

Aș zice că fix când nu ai chef deloc să faci ceva. Cât de mic sau de mare în a face sport: dacă de obicei mergi la sală și faci exerciții să faci și acum asta. Să îți propui doar să mergi acolo fără presiunea de a face exercițiile pe care le faci de obicei. Dar să mergi. Să intri în sală și apoi să vezi dacă mai e ceva ce poți să faci. Poate doar încălzirea. Sau poate 2 exerciții de stretching. Sau poate doar mergi 5 minute pe bandă – doar să mergi azi. Sau poate doar să mergi la sală, să stai acolo timpul alocat de obicei pentru exerciții și apoi să mergi acasă.
Dacă de obicei ieși la alergat afară, azi când nu ai chef, să îți îmbraci echipamentul și să ieși afară sa mergi. Poate nu o oră cât alergi de obicei, dar 10-15 minute.
Dacă faci exerciții acasă și azi nu ai chef, poate faci doar 1 exercițiu din ce faci de obicei. Sau încălzirea. Sau stretching.

Cam așa cred eu că aș traduce alegerea conștientă și consistentă când e vorba de sport.

Cum ar arăta oare alegerile astea când e vorba de slăbit și alimentație?

Aș zice că aici e tare important să nu avem tentații la îndemână. Mai exact să avem grijă să nu avem prin casă alimente care mai degrabă ne sabotează planul că uneori lipsa asta de chef și motivație poate să ne facă să ne fie lene să ieșim până la magazin să cumpărăm…
Sau dacă suntem în oraș și ne „lovește” cheful de ceva ce nu e în planul nostru să alegem o porție mică. Sau să adăugăm și ceva ce e în planul nostru alimentar la masa noastră.
Sau dacă suntem împreună cu alte persoane să cerem ajutor/susținere: „știi am un plan de urmat și acum îmi e cam greu să îl respect. Oare mă poți încuraja să îmi comand și ceva ce am în planul ăsta chiar dacă îmi iau și ceva ce nu prea e acolo?”
Sau poate e nevoie să mergem de fiecare dată cu lista de cumpărături în magazin ca să ne reamintim ce propuneri avem pentru noi și care e planul nostru.

Fără presiune, fără trebuie, fără judecată, fără supărări pe propria persoană că azi nu am chef. Dar cu făcut ceva care să mă țină încă conectată la intenția mea, la planul meu, la drumul meu!

Știi zicala aia: „un picior în fața celuilalt”? Fix așa. O alegere! O decizie! Un moment! ceva care mă ține conectată la planul meu pentru mine. Ceva care mă ține pe drumul meu. Chiar și când nu am chef fac ceva, cât de mic, astfel încât să fie un +1 care mă ajută de fapt să merg mai departe.

Cred că dacă facem asta e mai posibil să rămânem pe drum pentru că îl construim în continuare.

Conversatii delicate in cuplu – copii

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

Iti amintesti primul moment in care vi s-au intalnit privirile? Dar prima conversatie sau prima intalnire? Primul sarut sau prima vacanta petrecuta impreuna?

Cumva toate astea par a fi repere foarte importante intr-o relatie. Si in functie de cum au decurs ele luam decizii legate de cum vom merge mai departe ca si cuplu: daca suntem compatibili sau nu, daca „avem o sansa” si vom reusi sa ramanem un cuplu pentru mult timp etc

Apoi intervine „vreau sa avem un copil” – stiti discutia asta? Ma intreb cand ati avut-o cu partenerul/partenera voastra? La inceputul relatiei – atunci cand „negociati” cum veti functiona ca si cuplu? Sau la momentul „cand s-a intamplat”? Sau poate atunci cand unul dintre voi isi dorea atat de mult incat nu a mai putut sa pastreze tacerea…

Ma intreb ce ne face sa consideram aceasta discutie, si altele de acest gen, ne-relevanta la inceputul unei relatii. O discutie „pentru mai tarziu, cand suntem deja un cuplu stabil”. Oare nu este tocmai genul de discutie care ne poate defini directia ca si cuplu? Sau ne poate face sa pornim pe cai diferite?

Oare nu „stim” fiecare dintre noi cum simtim legat de acest subiect si cam ce ne dorim sau in ce conditii putem sa schimbam ceva in modul in care ne-am imaginat viata noastra? Si, nu e cumva important sa ii spun si celuilalt cam ce gandesc si simt in legatura cu acest subiect?

Ma gandesc la situatiile in care unul dintre parteneri isi doreste copii si celalalt nu (nu in acel moment sau deloc). Si toata incarcatura emotionala a unei astfel de situati si discutiile purtate atunci cand cei doi sunt deja casatoriti si au o istorie emotionala in spate. Si cum ar fi fost daca toate astea ar fi fost discutate si negociate la inceputul relatiei.

In situatia aceasta cred ca emotiile vor fi cele care vor controla discutia si va fi destul de dificil sa ne reintoarcem la ratiune. Mai ales daca oricare dintre parteneri incepe sa se simta presat de celalalt.

Si in astfel de conditii cat de usor se ajunge in momente critice in care relatia se rupe. Pentru ca emotiile vor fi intodeauna mai puternice decat ratiunea atunci cand sunt alimentate de presiune si pasiune. Si mai ales daca nu te-ai gandit nici un moment ca e posibil ca celalalt sa aiba o parere diferita fata de a ta. Sa vrea ceva diferit. Sau intr-un alt moment si nu exact atunci cand vrei si tu.

Bineinteles ca un cuplu se poate intoarce la ratiune si la negociere chiar daca „pozitiile” celor doi parteneri sunt diferite. Doar ca cere efort si rabdare. Si mult calm si intelegere.

Dar din pacate sunt multe cupluri care ajung sa se separe datorita unor discutii de genul acesta care nu au fost purtate la inceputul relatiei, pentru ca au fost considerate „prea grele pentru acel moment” sau considerate ca nefiresti deoarece „e normal ce gandesc eu si cu siguranta si partenerul/a gandesc la fel”. Sau pentru ca am gandit: „indiferent ce vrea o sa il/o fac eu sa se razgandeasca si sa vada lucrurile ca mine”. Si de multe ori se dovedeste a fi o perspectiva nesanatoasa. Pentru ca ar trebui sa intram intr-un cuplu cu cel pe care il avem in fata nu cu cel pe care o sa il creem dupa ce il modificam conform cu viziunea noastra. Mai mult, cred ca ar fi preferabil sa intram intr-un cuplu lamurind mai degraba „temele importante” ca si aceasta si nu neaparat preferinta pentru acelasi fel de mancare sau pentru acelasi gen de filme.

Si faptul ca nu il pot „schimba” pe celalalt nu ma face mai putin puternic/a. Si nu inseamna ca nu sunt iubit/a, inteles, apreciat/a in relaltie. Ci tocmai pentru ca e un subiect atat de important, un fapt atat de valoros si care schimba cu totul viata unui om dar si a cuplului e posibil ca partenerul/a sa nu doreasca sa faca aceste schimbari. Sa nu doreasca sa isi schimbe parerea sau viziunea asupra vietii. Fara ca asta sa imi spuna mie ca „nu pot” ci mai degraba ca „nu suntem compatibili” la acest capitol.

*scris in martie 2014 pt divort.ro

De actualitate e aceasta meditatie care te poate ajuta sa te (re)conectezi cu partenerul/partenera:

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E07

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

O nouă poveste prinde viață aici. E scrisă acum ceva timp și cu siguranță a mai evoluat povestea ei între timp. (sigur scena politică internațională la care face referire s-a mișcat nițel!) E interesant să vezi cum uneori o pauză e bine venită sau cum viața te pune în situații și contexte în care să o iei de la început chiar dacă abia începeai ceva…

Vă invit să aruncați un ochi la o poveste extrem de personală și profundă, a unei femei căreia 2020 i-a adus în față o parte din ea de care cam fugea.

O poveste despre vise, frici, gânduri despre viitor și întrebări despre dorințe.

Mulțumesc D pentru că te-ai arătat așa faină cum ești 😉

„Credeam că decembrie 2019 e oribil. Atunci partenerul cu care lucram de un an de zile, crezând absolut greșit că aș vrea eu să preiau afacerea noastră culturală, a înregistrat totul la OSIM. În contextul în care oricum eu ( din prostie) nu apucasem să semnez nimic cu el, iar spațiul micului nostru teatru, în care am investit mult, era trecut pe firma lui. Deci, fără motiv practic, obiectiv, rațional. Ci paranoic, neîncrezător, speriat.  Apoi a venit 2020. La început m-am bucurat. Simțeam că pot să dorm într-un final. Aveam nevoie de pauza asta și credeam că lumea are nevoie de ea. De dormit am dormit, dar nu mi-am aranjat viața așa cum credeam că într-un final o voi face. Și am încercat. Am început să fac sport, să fiu mai atentă la consumul de zahăr, la orele de somn și de masă, la ce consum cultural. Ceea ce aș vrea să pot face în continuare, dar e greu să fii constant. Goes to show cât de zmei credem că putem fi și când suntem puși față-n față cu a face, vedem de fapt ce suntem. Și cred cu tărie că anul ăsta a scos la iveală ce suntem cu adevărat.

Prin martie m-am trezit responsabilă pentru un alt spațiu. Altă provocare de care nu am vrut să aud mult timp. Acum, în octombrie am devenit oficial administratorul lui. Pentru că am acceptat asta despre mine și despre faptul că am un fel responsabil de a fi. Cel puțin cu unele lucruri. Și da, în plină pandemie, manageriez o cafenea din centrul Bucureștiului. Pentru că am preferat să știu că nu îl las să moară și pentru că mica lui terasă din Centrul Vechi mi-a permis să joc, să îmi invit colegii să joace, să văd oameni, să țin cursuri, să merg la cursuri de rap, să respir și să trăiesc relativ normal pe timp de nebunie. Adică să nu o iau razna. Și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.

În același timp, trăiesc cu frică. Frica de a nu se îmbolnăvi părinții mei, frica de a nu se îmbolnăvi puținii prieteni dragi pe care îi am, frica de viitor, frica de a nu ști cât o să mai pot să îmi desfășor activitatea și să mă întrețin, frică să nu izbucnească un război, frica de a sta față-n față cu mine. Le aveam și înainte, dar în 2020 am mai mult timp și mai multe motive să zăbovesc asupra lor.

Am dezvoltat pe lângă o nouă frică. Sau mai bine spus, jenă. Dar nu cred că are legătură cu anul, cât cu vârsta biologică, educația, mindset-ul în care am crescut ca femeie. Mă gândesc că ar fi timpul să am un soț și un copil. Și culmea e că nu vreau neapărat asta. Dar parcă ceva la tipar mă atrage. Îmi imaginez o casă, o curte și un mucios care aleargă pe lângă pisicile și câinele meu. Și îmi imaginez un bărbat capabil să își asume scenariul. Și aici mă panichez. Că nu există așa ceva. Am fost și sunt iubită enorm și pandemia mi-a întărit, zic eu, prietenia și relația cu iubitul meu. Ne-am aranjat birourile, ne lăsăm spațiu de joc și de treabă, ne susținem în demersuri artistice, ne ajutăm și este cel mai bun partener pe care l-am avut până acum. Și cel mai mișto gagiu pe care îl cunosc! Și tocmai de asta îi cunosc și slăbiciunile și cred că nu poate susține scenariul. Și nici nu am curajul să vorbesc cu el despre asta. Mai ales că nu sunt eu decisă. Aici aș putea spune că e punctul meu cel mai slab, pentru că acum, scriind, e practic prima oară când vorbesc serios despre asta. Pfff.

Daaaar, nu sunt un subiect așa interesant. Sunt o femeie mediocră din Colentina, București, care în continuare visează să-și depășească limitele și să devină actriță, chiar dacă anul ăsta o împiedică. Au fost alți ani care nu m-au împiedicat și am preferat mai degrabă să organizez decât să mă expun. Lucru ce mi-a devenit clar datorită 2020. Spre finalul lui, mă simt un pic amorțită, un pic speriată și oarecum optimistă. E cel mai aparte an pe care îl trăim cu toții. Și încerc ( uneori reușesc) să iau lucrurile bune din el- economisesc fond de ten si benzi depilatoare de față, gătesc mai des, citesc mai mult, nu mai e un stres așa mare planificatul lucrurilor, pentru că oricum nu mai am certitudinea întâmplării lor. Deci, pe cât de ciudat e, anul ăsta e un test de răbdare și înțelepciune care poate fi extreeeeem de benefic tuturor. Da, se vor întinde și rupe corzi extrem de sensibile, da, mă aștept să mă afecteze virusul pe mine și pe ai mei și mă rog doar să nu fie grav, da, o să fie o gigantică criză economică și da, poate și conflicte internaționale mult mai puternice. Și da, cred că tot Trump o să iasă președinte. Și dacă ar ieși Biden, tot greșit e.

Daaaaar, pe cât de final de lume pare 2020, pe atât de început de nouă lume pare și eu vreau să fac parte din ea.”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E06

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

Îmi place tare mult perspectiva lui R despre cum poți trece prin perioade stresante (că nu e musai să fie Pandemie ca să poți aplica ce zice ea aici). Îmi place asumarea ei și alegerea conștientă pe care și-a propus să o aibă ca și ghid pentru a naviga prin toate lunile astea. Cred, ca și ea, că e tare important să te concentrezi pe ce poți controla: atitudinile, emoțiile, comportamentele, gândurile tale!!! Iar restul… să treacă ca o boare fără urmă pe lângă noi 😉

„Perioada virusului a fost, si este, din orice punct de vedere ai privi-o, interesanta. Pe alocuri chiar revelatoare.

Unul din lucrurile pe care le-am descoperit este ca exista un nivel de anxietate de care nu credeam ca sunt capabila. Simptomele COVID sunt atat de comune si numeroase incat e foarte usor sa te intrebi, dupa ce poate ai iesit la cumparaturi (cu masca, da), sau poate ti-ai permis sa iesi cu un grup restrans de prietene in care ai totala incredere (insa virusul nu discrimineaza pe acest criteriu), sau poate a tusit cineva pe langa tine, sau poate sau poate sau poate…. daca ai patit ceva.

Respiri mai greu? Normal ca da, dupa tot stresul asta. Dar oare cat de greu inseamna cu adevarat greu? Tragi aer cat poti de adanc in piept si iti dai seama ca exagerezi si esti ok. Te doare in gat? Dar stai, ai mancat parca inghetata, sau ai dormit cu geamul deschis, da Doamne sa nu fie mai mult! Oboseala? Arata-mi 10 oameni in ziua de azi care sa se laude in permanenta ca sunt odihniti!

Si apoi mai e si responsabilitatea nu doar fata de tine, ci si fata de cei dragi. Scapi tu, dar sa scape si parintii, prietenii, apropiatii, colegii, si daca se poate lumea intreaga.

Te calmezi doar cand iti dai seama ca nu poti controla decat ceea ce e in mainile tale. Esti responsabil, conform standardelor tale, iar restul…. e hazard. Ajuta de asemenea la cultivarea sentimentului de serenitate sa te uiti ponderat la stiri, meditatia, statul sau mersul prin natura, respiratul adanc ori de cate ori te apuca bâza.

Virusul acesta, asa mic cum e el, te face sa iti dai seama ca totusi omului – fiinta super inteligenta – soarta i se poate schimba oricand, dupa vointa universului. Insightul asta e ca lucrurile acelea pe care le stiai dar nu ti-ai dat seama de ele pana nu le-ai auzit de la altcineva. Ramai pe cursul si planurile tale (decat daca nu cumva implica multe calatorii si altele asemenea), dar fii pregatit in orice moment sa te ia valul. Usor de spus, greu de facut. Scapi de virus, mai e si hopul economic, care speri sa te sara si el.

Pana in acest an, nu m-am gandit niciodata daca am lucrurile “in ordine”, cum s-ar spune – de ex. daca imi mai stie cineva toate conturile de pe la banci. Si mi-a mai revenit in minte conceptul de Antifragilitate al lui Nassim Nicholas Taleb. Antifragilitatea, conform autorului, ne ajuta sa facem fata, ba chiar sa devenim mai buni, in fata aleatoriului, incertitudinii, dezordinii, erorilor, factorilor de stres etc. Nu e niciodata tarziu sa ne intarim antifragilitatea.

Dar destul cu elementele negative! Sa trecem si la pozitiv, caci avem si aici destule de povestit.

Foarte, foarte faina a fost libertatea de miscare. Libertatatea de miscare ati putea intreba? Da, da, chiar ea! E adevarat ca in afara tarii nu prea ne-am putut plimba, dar cel putin noi (eu si cu sotul meu) am stat atat la Bucuresti, cat si la tara, plus ca i-am vizitat pe parintii mei mai des si pentru intervale mai lungi. Munca, “biroul” ne-a urmat credincios pe oriunde am fost, adaptandu-se perfect. A primat ceea ce muncesti, obiectivul final, nu de unde muncesti si pe ce scaun stai.

Cu statul la tara a venit mult timp petrecut in natura. Acest aspect a echivalat cu indepartarea de vacarmul COVID, contemplarea simplitatii naturii – care iti face sufletul mai plin si iti aduce o viziune pe care niciun oras nu ti-o poate da. LESS is MORE.

Apoi timpul, timpul a capatat noi dimensiuni. Strecurarea unor taskuri casnice marunte pe langa munca de birou (cum ar fi sa pui o masina la spalat sau o friptura la cuptor), fara a o afecta pe cea din urma, lipsa drumurilor dus-intors, linistea, nespecifica open-spaceurilor si care iti usureaza concentrarea – toate au facut timp pentru mai mult din ceea ce conteaza pentru fiecare din noi.

Un alt aspect esential de mentionat: relatia cu familia imediata, in cazul meu cu partenerul. Aceasta perioada a dus la o re-explorare atat a sinelui, cat si a celuilalt. Am avut ocazia sa ne bucuram de pranz impreuna, zi de zi. Am avut oportunitatea de a vedea cum se desfasoara viata de zi cu zi a celui de langa noi, de a ne apropia de el. L-am vazut, si ne-a vazut, poate in detalii nesperat (sau nepermis?) de mici, ceea ce ne-a facut sa incepem procesul de a redescoperi cine suntem impreuna.

Mai pot fi spuse multe, insa cam acestea ar fi tusele groase ale lui 2020 pana acum.

2020: teroarea virusului vs. contemplarea sinelui si a mediului imediat. Las balanta sa incline catre contemplare.”