„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E07

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

O nouă poveste prinde viață aici. E scrisă acum ceva timp și cu siguranță a mai evoluat povestea ei între timp. (sigur scena politică internațională la care face referire s-a mișcat nițel!) E interesant să vezi cum uneori o pauză e bine venită sau cum viața te pune în situații și contexte în care să o iei de la început chiar dacă abia începeai ceva…

Vă invit să aruncați un ochi la o poveste extrem de personală și profundă, a unei femei căreia 2020 i-a adus în față o parte din ea de care cam fugea.

O poveste despre vise, frici, gânduri despre viitor și întrebări despre dorințe.

Mulțumesc D pentru că te-ai arătat așa faină cum ești 😉

„Credeam că decembrie 2019 e oribil. Atunci partenerul cu care lucram de un an de zile, crezând absolut greșit că aș vrea eu să preiau afacerea noastră culturală, a înregistrat totul la OSIM. În contextul în care oricum eu ( din prostie) nu apucasem să semnez nimic cu el, iar spațiul micului nostru teatru, în care am investit mult, era trecut pe firma lui. Deci, fără motiv practic, obiectiv, rațional. Ci paranoic, neîncrezător, speriat.  Apoi a venit 2020. La început m-am bucurat. Simțeam că pot să dorm într-un final. Aveam nevoie de pauza asta și credeam că lumea are nevoie de ea. De dormit am dormit, dar nu mi-am aranjat viața așa cum credeam că într-un final o voi face. Și am încercat. Am început să fac sport, să fiu mai atentă la consumul de zahăr, la orele de somn și de masă, la ce consum cultural. Ceea ce aș vrea să pot face în continuare, dar e greu să fii constant. Goes to show cât de zmei credem că putem fi și când suntem puși față-n față cu a face, vedem de fapt ce suntem. Și cred cu tărie că anul ăsta a scos la iveală ce suntem cu adevărat.

Prin martie m-am trezit responsabilă pentru un alt spațiu. Altă provocare de care nu am vrut să aud mult timp. Acum, în octombrie am devenit oficial administratorul lui. Pentru că am acceptat asta despre mine și despre faptul că am un fel responsabil de a fi. Cel puțin cu unele lucruri. Și da, în plină pandemie, manageriez o cafenea din centrul Bucureștiului. Pentru că am preferat să știu că nu îl las să moară și pentru că mica lui terasă din Centrul Vechi mi-a permis să joc, să îmi invit colegii să joace, să văd oameni, să țin cursuri, să merg la cursuri de rap, să respir și să trăiesc relativ normal pe timp de nebunie. Adică să nu o iau razna. Și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.

În același timp, trăiesc cu frică. Frica de a nu se îmbolnăvi părinții mei, frica de a nu se îmbolnăvi puținii prieteni dragi pe care îi am, frica de viitor, frica de a nu ști cât o să mai pot să îmi desfășor activitatea și să mă întrețin, frică să nu izbucnească un război, frica de a sta față-n față cu mine. Le aveam și înainte, dar în 2020 am mai mult timp și mai multe motive să zăbovesc asupra lor.

Am dezvoltat pe lângă o nouă frică. Sau mai bine spus, jenă. Dar nu cred că are legătură cu anul, cât cu vârsta biologică, educația, mindset-ul în care am crescut ca femeie. Mă gândesc că ar fi timpul să am un soț și un copil. Și culmea e că nu vreau neapărat asta. Dar parcă ceva la tipar mă atrage. Îmi imaginez o casă, o curte și un mucios care aleargă pe lângă pisicile și câinele meu. Și îmi imaginez un bărbat capabil să își asume scenariul. Și aici mă panichez. Că nu există așa ceva. Am fost și sunt iubită enorm și pandemia mi-a întărit, zic eu, prietenia și relația cu iubitul meu. Ne-am aranjat birourile, ne lăsăm spațiu de joc și de treabă, ne susținem în demersuri artistice, ne ajutăm și este cel mai bun partener pe care l-am avut până acum. Și cel mai mișto gagiu pe care îl cunosc! Și tocmai de asta îi cunosc și slăbiciunile și cred că nu poate susține scenariul. Și nici nu am curajul să vorbesc cu el despre asta. Mai ales că nu sunt eu decisă. Aici aș putea spune că e punctul meu cel mai slab, pentru că acum, scriind, e practic prima oară când vorbesc serios despre asta. Pfff.

Daaaar, nu sunt un subiect așa interesant. Sunt o femeie mediocră din Colentina, București, care în continuare visează să-și depășească limitele și să devină actriță, chiar dacă anul ăsta o împiedică. Au fost alți ani care nu m-au împiedicat și am preferat mai degrabă să organizez decât să mă expun. Lucru ce mi-a devenit clar datorită 2020. Spre finalul lui, mă simt un pic amorțită, un pic speriată și oarecum optimistă. E cel mai aparte an pe care îl trăim cu toții. Și încerc ( uneori reușesc) să iau lucrurile bune din el- economisesc fond de ten si benzi depilatoare de față, gătesc mai des, citesc mai mult, nu mai e un stres așa mare planificatul lucrurilor, pentru că oricum nu mai am certitudinea întâmplării lor. Deci, pe cât de ciudat e, anul ăsta e un test de răbdare și înțelepciune care poate fi extreeeeem de benefic tuturor. Da, se vor întinde și rupe corzi extrem de sensibile, da, mă aștept să mă afecteze virusul pe mine și pe ai mei și mă rog doar să nu fie grav, da, o să fie o gigantică criză economică și da, poate și conflicte internaționale mult mai puternice. Și da, cred că tot Trump o să iasă președinte. Și dacă ar ieși Biden, tot greșit e.

Daaaaar, pe cât de final de lume pare 2020, pe atât de început de nouă lume pare și eu vreau să fac parte din ea.”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E06

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

Îmi place tare mult perspectiva lui R despre cum poți trece prin perioade stresante (că nu e musai să fie Pandemie ca să poți aplica ce zice ea aici). Îmi place asumarea ei și alegerea conștientă pe care și-a propus să o aibă ca și ghid pentru a naviga prin toate lunile astea. Cred, ca și ea, că e tare important să te concentrezi pe ce poți controla: atitudinile, emoțiile, comportamentele, gândurile tale!!! Iar restul… să treacă ca o boare fără urmă pe lângă noi 😉

„Perioada virusului a fost, si este, din orice punct de vedere ai privi-o, interesanta. Pe alocuri chiar revelatoare.

Unul din lucrurile pe care le-am descoperit este ca exista un nivel de anxietate de care nu credeam ca sunt capabila. Simptomele COVID sunt atat de comune si numeroase incat e foarte usor sa te intrebi, dupa ce poate ai iesit la cumparaturi (cu masca, da), sau poate ti-ai permis sa iesi cu un grup restrans de prietene in care ai totala incredere (insa virusul nu discrimineaza pe acest criteriu), sau poate a tusit cineva pe langa tine, sau poate sau poate sau poate…. daca ai patit ceva.

Respiri mai greu? Normal ca da, dupa tot stresul asta. Dar oare cat de greu inseamna cu adevarat greu? Tragi aer cat poti de adanc in piept si iti dai seama ca exagerezi si esti ok. Te doare in gat? Dar stai, ai mancat parca inghetata, sau ai dormit cu geamul deschis, da Doamne sa nu fie mai mult! Oboseala? Arata-mi 10 oameni in ziua de azi care sa se laude in permanenta ca sunt odihniti!

Si apoi mai e si responsabilitatea nu doar fata de tine, ci si fata de cei dragi. Scapi tu, dar sa scape si parintii, prietenii, apropiatii, colegii, si daca se poate lumea intreaga.

Te calmezi doar cand iti dai seama ca nu poti controla decat ceea ce e in mainile tale. Esti responsabil, conform standardelor tale, iar restul…. e hazard. Ajuta de asemenea la cultivarea sentimentului de serenitate sa te uiti ponderat la stiri, meditatia, statul sau mersul prin natura, respiratul adanc ori de cate ori te apuca bâza.

Virusul acesta, asa mic cum e el, te face sa iti dai seama ca totusi omului – fiinta super inteligenta – soarta i se poate schimba oricand, dupa vointa universului. Insightul asta e ca lucrurile acelea pe care le stiai dar nu ti-ai dat seama de ele pana nu le-ai auzit de la altcineva. Ramai pe cursul si planurile tale (decat daca nu cumva implica multe calatorii si altele asemenea), dar fii pregatit in orice moment sa te ia valul. Usor de spus, greu de facut. Scapi de virus, mai e si hopul economic, care speri sa te sara si el.

Pana in acest an, nu m-am gandit niciodata daca am lucrurile “in ordine”, cum s-ar spune – de ex. daca imi mai stie cineva toate conturile de pe la banci. Si mi-a mai revenit in minte conceptul de Antifragilitate al lui Nassim Nicholas Taleb. Antifragilitatea, conform autorului, ne ajuta sa facem fata, ba chiar sa devenim mai buni, in fata aleatoriului, incertitudinii, dezordinii, erorilor, factorilor de stres etc. Nu e niciodata tarziu sa ne intarim antifragilitatea.

Dar destul cu elementele negative! Sa trecem si la pozitiv, caci avem si aici destule de povestit.

Foarte, foarte faina a fost libertatea de miscare. Libertatatea de miscare ati putea intreba? Da, da, chiar ea! E adevarat ca in afara tarii nu prea ne-am putut plimba, dar cel putin noi (eu si cu sotul meu) am stat atat la Bucuresti, cat si la tara, plus ca i-am vizitat pe parintii mei mai des si pentru intervale mai lungi. Munca, “biroul” ne-a urmat credincios pe oriunde am fost, adaptandu-se perfect. A primat ceea ce muncesti, obiectivul final, nu de unde muncesti si pe ce scaun stai.

Cu statul la tara a venit mult timp petrecut in natura. Acest aspect a echivalat cu indepartarea de vacarmul COVID, contemplarea simplitatii naturii – care iti face sufletul mai plin si iti aduce o viziune pe care niciun oras nu ti-o poate da. LESS is MORE.

Apoi timpul, timpul a capatat noi dimensiuni. Strecurarea unor taskuri casnice marunte pe langa munca de birou (cum ar fi sa pui o masina la spalat sau o friptura la cuptor), fara a o afecta pe cea din urma, lipsa drumurilor dus-intors, linistea, nespecifica open-spaceurilor si care iti usureaza concentrarea – toate au facut timp pentru mai mult din ceea ce conteaza pentru fiecare din noi.

Un alt aspect esential de mentionat: relatia cu familia imediata, in cazul meu cu partenerul. Aceasta perioada a dus la o re-explorare atat a sinelui, cat si a celuilalt. Am avut ocazia sa ne bucuram de pranz impreuna, zi de zi. Am avut oportunitatea de a vedea cum se desfasoara viata de zi cu zi a celui de langa noi, de a ne apropia de el. L-am vazut, si ne-a vazut, poate in detalii nesperat (sau nepermis?) de mici, ceea ce ne-a facut sa incepem procesul de a redescoperi cine suntem impreuna.

Mai pot fi spuse multe, insa cam acestea ar fi tusele groase ale lui 2020 pana acum.

2020: teroarea virusului vs. contemplarea sinelui si a mediului imediat. Las balanta sa incline catre contemplare.”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E05

Posted on by Cosmina Pacurar 1 Comment

Oare ce surprize ar putea aduce o pandemie? Altele decât cele pe care le-am trăit majoritatea dintre noi? Povestea ei e delicioasă, vă las cu ea:

“2020 nu a fost un an atat de rau pentru mine si o spun cu toata umilinta, întelegerea durerii si respectul pentru cei care au suferit,  au pierdut pe cineva drag si pentru medicii care au o viata foarte grea deja de mai mult de 8 luni.

Am avut o situatie aparte care mi-a concentrat toate resursele si mi-a deturnat atentia si actiunile (in mare parte): fix cu cateva zile înainte de debutul pandemiei in martie 2020 am ramas însărcinată. Un noroc si o binecuvantare, desigur, care a venit la pachet si cu reversul medaliei: cu stres suplimentar, precautii mai mari, izolare mai intensa, frica.

Daca ar trebui sa spun un top al atributelor pentru 2020, pentru mine af fi asa: FRICA, VINOVATIE, OPORTUNITATE SI NOROC, BALANTA: PIERDERE SI CASTIG.

Sa explic povestea mea folosind aceste atribute:

FRICA cred ca a fost/este ceva atat de comun si totusi greu de dus pentru ca nu se mai termina. Cand cred ca imi este mai bine, uit un pic de ce se poate intampla rau, imi reamintesc/ mi se reaminteste ca nu s-a terminat si incep starile de anxietate.

Bineinteles ca traim frica diferit; la mine este un amestec de consum personal, de grija si precautii poate exagerate (dezinfectare mult prea frecventa, izolare, decizia de a nu merge nicaieri in vacanta) si de cicalire/ presiune pusa pe ceilalti membri ai familiei.

Frica mi-a accentuat tendintele compulsiv obsesive, obsesia de control, ideea ca sunt singura care poate proteja – tendinta mea nevrotica de a fi “Salvatorul” celorlalti sub care se ascunde falsul sentiment de superioritate din cauza caruia, trebuie sa recunosc, cei dragi au avut de suferit.

Nu credeam ca frica poate avea asa efecte nebănuite si in arii in care nu vezi nici o legatura; frica pe mine ma mobilizeaza, devin suprafunctionala si in acelasi timp, devin toxica pentru cei apropiati mie.

VINOVATIA a aparut ca reactie de contrabalansare: ca sa ma pot bucura de oportunitatile anului 2020 in contextul suferintei colective.

Cand atator oameni le este rau in jurul tau este penibil ca tu sa te bucuri. Ma invinovatesc ca sunt o pasiva cand vine vorba de tragedii colective: nu am dat bani, nu am donat sange.

Din punct de vedere moral simt ca nu am ce model sa prezint copiilor mei. Si ca sunt acel grăunte marunt de nisip care “merge cu turma”, caruia nu ii pasa.

OPORTUNITATEA SI NOROCUL m-au insotit tot anul, in ciuda a tot ceea ce s-a intamplat.

Inca de la inceput.

Izolarea initiala acasa m-a bucurat foarte tare: in sfarsit aveam un timp suplimentar (neconsumat cu drumul catre serviciu) si o flexibilitate a programului care sa imi permita sa: stau mai mult cu copilul, sa imi urmez planul cu hobby-ul meu din care vroiam sa castig suplimentar (caci antreprenoriat nu poate fi numit).

Si asta am si facut. Am profitat. Am invatat programe de editare video, mi-am facut canal de youtube, am creat singura logo-ul si imaginea pentru canal, am realizat nenumarate materiale de lucru pe domeniile pe care am vrut sa aduc valoare adăugată. Nici nu imi vine sa cred ce eforturi am depus…

Apoi a urmat un alt proiect care a inlocuit pe primul (caci nu puteam face doua in acelasi timp): ingrijirea casei si gradinii de la tara unde locuiește tatal meu. Iar aici, anvergura a depasit asteptarile – toata familia s-a mobilizat sa faca lucruri pe care le amanam de ani de zile.

Si rezultatul pana in ziua de azi a fost ca s-a dovedit un an greu, plin de munca. Foarte mare efort dar mai usor de trait/ de dus caci a fost plin de satisfactii.

Bucuria de 2 in 1.

Sentimentul de castig.

O stare de implinire. Ca pot. Ca ce mi-am pus in minte s-a intamplat.

Si acum vine natural BALANTA PIERDERE SI CASTIG.

As mai putea adauga si INTROSPECȚIE. Da, cumva s-au legat lucrurile sa realizez anumite lucruri pe cate le-am făcut tot anul/ si anii trecuti si care au avut impact asupra celor apropiati.

Am trait cu starea de castig ca actiuni facute si am pierdut din vedere ca pun presiune pe ceilalti.

Am uitat ca ceea ce facem e doar un mijloc si ca cei din jur conteaza mai mult.

Ca mobilizarea puternica poate fi in detrimentul relatiilor.

Ca uiti câteodată si te afunzi in ambitia personala. Si uiti sa ai grija cu adevarat de cei apropiati tie chiar daca petreci mult mai mult timp cu ei.

Iar faptul ca petreci mai mult timp cu partenerul de viata nu inseamna neaparat mai bine ci poate insemna dureros: mai ales daca aveti chestii nerezolvate. Dureros ca trebuie sa treci prin procesul de intelegere si acceptare.

Pentru ca atunci cand petreci mult timp alaturi de partenerul de viata ai mai mult timp de discutat dar si iluzia faptului ca poti schimba lucrurile de care nu ai avut timp in trecut. Si nu merge asa:)

Asadar am pierdut pacea, m-am incarcat negativ intr-o prima faza din cauza intelegerii anumitor lucruri legate de propriul psihic. Dar am castigat momente de criza care mi-au permis sa discut altfel lucrurile. Nu spun ca am rezolvat ceva dar am inceput un proces.

In relatia cu copilul am incercat sa folosesc momentele libere sa ne jucam mai mult impreuna. Inclusiv cu totii impreuna. Câteodată ne-a iesit, alteori nu.

Ah, si ce am mai regretat pierderea vacantelor!

Si cat de singura m-am simtit pentru ca oricat de putin timp as fi petrecut cu prietenii mei, timpul asta s-a dovedit a conta foarte mult.

In ceea ce priveste relatia cu prietenii, trebuie sa recunosc ca m-am adancit si nai tare in izolare. Nu stiu de ce fac asta.

Am recuperat putin prin retelele de socializare.

In concluzie, a fost un an controversat. Si intens.”

Între timp noi am făcut cunoștință cu puștiul (virtual firește) și el cu 2020. Bun venit pitic! Să aduci toate provocările bune alor tăi și să fie prima și singura pandemie din viața ta!

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E04

Posted on by Cosmina Pacurar Leave a comment

Ea a ales să se uite la ea și în ea în toată perioada asta. A căutat mai degrabă să se uite la ce poate să facă cu timpul ăsta astfel încât să se (re)descopere, să vadă pe unde mai poate să învârtă rotițele interne astfel încât să îi fie mai bine, în primul rând cu ea, și apoi și cu cei din jurul ei.

Introspecția și uitatul în oglinda interioară, lucrul cu sine, responsabilizarea noastră față de noi înșine pot să fie de mare folos în general, și poate cu atât mai mult în perioade de genul acesta când pare ca „viața” ne-a oferit o mică/mare pauză de la rutina obișnuită.

Povestea lui V:

„Perioada asta pentru mine a fost foarte benefica, plina de lectii de la Soarta si am trecut printr-o transforamare profunda!

Cele mai mari provocari au fost sa ma uit cu sinceritate, detasare si acceptare in oglinda si sa imi recunosc cu adevarat punctele dezarmonioase, sa vad, apreciez, iubesc persoana mea, asa cum este cu bune cu rele, sa fiu mai intelegatoare cu mine si sa incerc sa identific cand intra autobiciurirea in joc… O alta provocare a fost sa inteleg ca nu intotdeauna cei care ti se arata a fi prieteni apropiati, chiar iti sunt prieteni apropiati… Am “pierdut” mai multe persoane de pe lista de prieteni, vazand ca poate de multe ori unele persoane cauta o ancora sau o sursa de atentie din partea ta, sau pur si simplu se hranesc din tine si nu neaparat sunt langa tine pentru ca PUR SI SIMPLU VOR sa fie langa tine, sa iti fie prieteni… A fost un pic dureros dar intr-un final am inteles ca asa este viata unii vin si raman alaturi de tine, altii vin sa te invete ceva, sau sa invete ei ceva la randul lor, altii vin isi iau portia de supravietuire si au plecat… Ma bucur ca am reusit sa trec peste aceste prietenii fara sa imi ramana o ura, repulsie sau tensiune in interior fata de ei… Iar astfel am mai invatat sa fiu mai atenta si sa imi ascult cu mai multa atentie instinctul!

Am reusit sa ma imprietenesc cu nesigurantele, fricile mele, sa trec prin ele incercand sa inteleg provenienta lor, sa identific lipsa de incredere in sine si sa incep sa trec dincolo de barierele sigurantei si a comoditatii (mai ales) emotionale.

Avand mult timp liber si mai ales in singuratate m-am autoanalizat, mi-am analizat trecutul, prezentul, atitudinea mea fata de anumite situatii din trecut, fata de anumite persoane si cum imi influenteaza atitudinile respective prezentul. De aici am invat o gramada de lucruri despre mine, impacandu-ma si facand pace cu situatii dureroase/tensionate din trecut si avand in prezent, astfel un suflet mai curat, linistit , impacat si fericit. Este un proces greu si dureros… dar o data ce il parcurgi  in profunzime) simti ca durerea si lacrimile din trecut te-au curatat, te-au format, te-au cizelat in ceea ce esti acum!

Nu pot sa zic ca mi-a lipsit ceva… am luat perioada asta asa cum este , am acceptat-o si am incercat sa vad ce pot sa fac in sensul pozitiv de aici, pe toate planurile… asa ca nu pot sa zic ca mi-a lipsit ceva anume…. era o combinatie de vacanta & boot camp :)) & scoala emotionala si spirituala pentru mine.

Mai departe as dori sa duc, felul constructiv de a gandi, indeferent de greutatea situatiei sa caut solutiile si sa nu ma impiedic in greutati, sa am mai mult curaj sa ma arunc cateodata cu capul inainte, sa risc, sa traiesc, sa ma accept, sa ma iubesc pe mine in primul rand… astfel atitudinea asta se reflecta si in restul relatiilor, prima relatie care trebuie armonizata este cea cu tine si cu interiorul tau!

hmmm… stres, nu neaparat as spune stres, mai degraba proces de crestere, maturizare emotionala, spirituala, interioara; ceea ce uneori sau de cele mai multe ori este mai dureros (cum a fost si in cazul meu)… am avut inainte, cum am zis perioada asta mi-a venit ca o binecuvantare sa ma vad din exterior si sa invat despre mine muulte lucruri.

Relatia mea a trecut printr-o transformare, in sensul pozitiv. Am reusit sa il cunosc mai bine pe partenerul meu, sa comunic mai bine cu el, sa il ascult mai bine. Relatia cumva s-a maturizat si legatura s-a insanatosit, a devenit mai puternica din toate punctele de vedere…

Respectand intimitatea si nevoia celuilalt de a fi singur, dand mai mult spatiu celuilalt, acceptand mai mult felul lui de a fi, incercand sa fim amandoi mai intelegatori unul cu celalalt ( in sensul profund al cuvantului), acceptand si incercand sa inteleg “piticii” lui m-au/ ne-a ajutat foarte mult sa nu avem tensiune sau daca se tensiona situatia reuseam sa rezolvam pe loc fara sa lasam sa se ingramadeasca tensiunea… Eu ma bucur ca am avut ocazia sa trec printr-o astfel de perioada acum… si sa urc o treapta mai sus.”

Tu te-ai uitat azi în oglinda ta interioară?

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E03

Posted on by Cosmina Pacurar Leave a comment

Despre cum uneori dorințele de la începutul anului vin și se împlinesc cu vârf și îndesat. Despre cum uneori „ai grijă ce îți dorești că se și întâmplă” poate să ia formă sub forma unei pandemii care aduce cu ea timp și reorganizare internă și repozitionări de perspective… Dar mai mult decât orice despre cum să nu îți pierzi speranța, să mergi mai departe, să ai grijă de proiecte personale și să investești energie în ce e important pentru tine și ce poți „controla”.

Cred că sunt ceva lecții valoroase în povestea lui G., chiar dacă el nu le-a punctat expres. Iată ce zice despre 2020:

„Când a început perioada de lockdown, mărturisesc că a fost o parte din mine care s-a bucurat, așa că am decis să iau challenge-ul ăsta ca pe o oportunitate să îmi reîncarc bateriile și să profit de timpul liber nou creat ca să fac toate lucrurile alea pe care le tot amânasem. E ironic, de altfel, că la sfârșitul lui 2019 îmi propusesem să stau mai mult pe acasă și să nu umblu prin toată țara ca un bezmetic așa cum eram obișnuit să fac că, nah, ăsta era job-ul… Be careful what you wish for!

Am început, așadar, să investesc energia mea în diverse proiecte personale pe care nu credeam că o să le fac vreodată: să fac un podcast, să încep să scriu mai mult, să îmi creez o disciplină „domestică” în care să îmi fac antrenamentele, să gătesc, etc. Cu alte cuvinte, să am grijă de mine.

Sincer, perioada de lockdown, aia de până-n 15 mai a fost cea mai ok pentru mine. Din moment ce eram forțat să stau în casă, nu aveam prea multe opțiuni de ce să fac cu mine, așa că am reușit să rămân concentrat pe obiectivele mele. Problemele au început să apară după ce am ieșit din starea de urgență și lucrurile ușor-ușor s-au dezghețat. Atunci am început să conștientizez faptul că, realist vorbind, nu am niciun fel de siguranță profesională – job-ul meu era legat de evenimentele corporate, domeniu afectat puternic de pandemie –  și că efectiv nu știu cum o să mă pot întreține. Ce am făcut a fost să insist pe proiectele mele personale și să împing și mai mult în speranța (care încă n-a murit) că poate, la un moment dat, o să reușesc să monetizez una din ele. Ăsta e status-ul în care mă aflu și acum. J

Perioada de-acum e una care-mi oferă multe întrebări și, implicit, destul de multă anxietate. Am senzația că totul e în aer și mă găsesc într-o imposibilitate de a lua decizii și de a planifica lucruri având în vedere că nu e nimic clar în viitorul meu. Mă ajută prietenii, relația în care mă aflu și faptul că simt că n-o să regret că împing în direcția asta creativă pentru că știu că aș fi regretat dacă n-aș fi încercat.

N-am prea multe răspunsuri de ce a funcționat pentru mine, nici cine știe ce sfaturi pentru alții. De-acum, nu-mi propun decât să merg înainte și să fiu atent la oportunități. 80% of success is showing up!”

„CUM AM TRĂIT ÎN LUMEA LUI 2020 – POVEȘTI DIN PANDEMIE” – E02

Posted on by Cosmina Pacurar Leave a comment

Mamă de 2: V – puștiul ceva mai mare și ai zice “mai înțelegător”, M – puștoaica suficient de mică încât să știi că un prea înțelege cum e cu lumea adultă. Iată povestea ei din pandemie:

“Deci, principala provocare a fost sa imi calmez copilul, care era panicat ca o sa murim. Eu personal nu m-am stresat f tare legat de virus, am zis “asta e, o facem si pe asta”, dar V (n.r. băiatul) era stresat. A trebuit sa ii explic zile la rand ca nu vom muri, pt ca ma intreba zilnic, dupa vreo saptamana cred ca i-a trecut.

Alta provocare a fost sa gasesc mereu alte mancaruri de gatit, si nu glumesc 😁, daca am fost redusi la supermarketuri a iesit din ecuație mancarea “din oras”.

Alta provocare a fost sa nu o iau razna fara contact uman, fara paharul ala de vin ocazional cu prietena mea din copilărie.

Cel mai fain lucru care a venit cu pandemia a fost ca am stat acasa o luna, pe care am privit-o ca un concediu nesperat, pt mine asta a fost magic, sa stau mai mult cu copiii, sa citesc, sa ma uit la filme in nesimțire, sa mananc ca sparta, si sa dansăm. Noi in pandemie am dansat, atat de mult ne-am bucurat de ocazie sa stam impreuna. Fara munca, scoala, gradi, stres etc.

Stresul pentru mine in pandemie nu a fost o optiune, eu m-am simtit bine acasa. Am avut si unele mici semne de intrebare legate de ce va fi cu noua situatie, dar mici.

Relatia…spre surprinderea noastra, amandoi am fost in mod egal socati sa vedem ca dupa 10 ani de casnicie si 2 copii, am avut o luna de izolare in care ne-am simtit confortabil, certurile s-au redus f mult, probabil din lipsa de stres-oboseala de pe munca si la final bilantul a dat cu plus.

Ce as fi vrut eu sa pastrez dupa toata treaba asta…probabil statutul de mama casnica, pt ca sa fiu plecata 8 ore jumate pe zi inseamna ca ei cresc fara mine, acum stiu ca e imposibil, as lua-o razna dupa primele 6 luni…

Si M (n.r. fata) a fost cea mai castigata de fapt, ca nu a mai trebuit sa mearga la gradi, bai nene era in extaz. Si eu la fel, nu a mai racit din martie 😂.

V in schimb a venit acasa urland in ultima zi de scoala, am crezut ca si-a rupt ceva, urla ca din gura de sarpe…era trist ca se inchide scoala. Ma pufnea rasuț, dar nu puteam sa rad in fata lui, a fost ceva tragi-comic un pic, si la fel i-a trecut după o saptamana cand a descoperit ca de fapt poate face ce vrea el acasa.

De barbat e mai nasol, saracu’, din martie e dadaca, si chiar daca spune ca ii e groaza sa inceapa harababura la scoala, e de fapt incantat ca merge inapoi la munca 😂.

Era sa uit, am avut noroc cu casa bunicilor lui N (n.r. N – soțul, casa e într-un sat “uitat de lume dar recent descoperit de “lumea bună” – nu îi spun numele că ar fi ușor de descoperit autoarea textului), mergeam des acolo, la “munci agricole”, si m-am apucat de renovat putin, a fost fain ca nu am fost redusi nici macar la curtea noastra…”

Ce iau eu din povestea ei?

  • Că au avut noroc cu o curte
  • Că au avut noroc cu o casă la țară, chiar dacă e casa bunicilor tot ne dă ocazia să evadăm din cotidian și din rutină
  • Că o provocare pentru femei, poate mai mare pentru mame, e legată de “oare ce să mai fac de mâncare”?
  • Că copii s-au bucurat de părinți și părinții de copii
  • Că copii au frici și e important să stai cu ei să îi asculți, să îi asiguri și reasiguri, să le vorbești pe limba lor până se liniștesc
  • Că și după 10 ani de căsnicie (cred că sunt ceva mai mult de relație) și 2 copii poate să îți placă de celălalt și să aveți o relație faină (și trebuie să mă laud cu unele din cele mai faine si longevive cupluri prin preajma mea!!! Să fiți la fel și de aici înainte!!! Vă iubesc tare mult!❤️)

Pentru voi cum a fost perioada asta?

„Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie” – E01

Posted on by Cosmina Pacurar Leave a comment

M-am tot gândit în ultima perioadă la toate poveștile pe care le-am auzit în lunile astea de „altfel” de la clienții cu care lucrez în cabinet.

M-am tot gândit la nevoia de a ne conecta, de a ne regăsi în povești care seamănă cu a noastră sau de a mai căuta niște alternative la tot ceea ce facem ca să gestionăm cât mai bine ceea ce a adus anul 2020.

Pentru că procesul terapeutic este pe lângă unul confidențial și unul foarte intim și personal m-am gândit să merg spre prieteni și să culeg poveștile lor din perioada asta. Așa că rândurile de mai jos deschid seria „Cum am trăit în lumea lui 2020 – Povești din Pandemie”

*Dacă ai vrea ca și povestea ta să fie publicată scrie-mi. Am un set de întrebări care te pot ghida în a o scrie și apoi o public!

„Un proverb african spune că nu contează cât de tare bate vântul când ești pe ocean, ci doar felul în care știi să-ți ajustezi velele ca să te ducă acolo unde vrei să ajungi.

Cam așa văd eu și pandemia. E o situație asupra existenței căreia nu avem niciun control, dar avem în schimb control total asupra felului în care reacționăm la ea.

Ce mi-a „luat” pandemia? Păi mi-a luat cele 2-3 antrenamente săptămânale de baschet și volei și mi-a luat un client (eu fiind freelancer, iar clientul fiind din domeniul HoReCa).

Ce mi-a „dat”? Sau ce i-am „luat” eu ei?

În primul rând cred că mi-a dat un motiv în plus să îmi cresc „awareness”-ul, să mă întorc cu conștiința asupra unor întrebări fundamentale legate de lume, viață și sens. Nu voi dezvolta partea asta aici din două motive: sunt lucruri destul de intime, de personale, și – doi – sunt chestiuni filosofice, abstracte, ce simt că nu și-ar avea locul aici. (Dar probabil acesta e cel mai important și relevant „rând”.)

În starea de urgență, am alergat mai mult prin cartier, am făcut super-fotografii doar de la geamul apartamentului, am citit, am început să comand cărți online, mi-am zugrăvit camera, am crescut timpul alocat lecțiilor de germană și spaniolă pe Duolingo, am încercat să mă documentez și să înțeleg cât mai exact ce se întâmplă în lume cu acest virus, am ținut legături strânse cu familia și prietenii apropiați.

Apoi, când s-au mai relaxat lucrurile și au început să se vadă și efectele măsurilor luate peste tot în lume, mi-am dat seama că trebuie să păstrăm un echilibru între riscurile pe care le implică o infectare (a noastră sau a celor dragi) și necesitatea ca viața și societatea să meargă înainte.

Așa că mi-am dezvoltat, împreună cu familia mea, niște reflexe de bază de tipul dezinfectării regulate, descălțării înainte de intrarea în casă, purtării măștii în spații închise, dezinfectării obiectelor super uzuale de genul cheilor și telefonului etc.

Dar în același timp am reluat legăturile – inclusiv fizice – cu prieteni buni, am început să accept task-uri și job-uri chiar dacă ele implicau niște riscuri.

Adică echilibru. Acesta cred că e cuvântul cheie. Nicio extremă nu cred că e benefică.

Am învățat să-i accept și să-i înțeleg atât pe cei care se păzesc cu mare strășnicie și încearcă să evite toți factorii de risc – și o fac în general mai ales cu gândul la persoane în vârstă, apropiate lor, ceea ce e admirabil – dar și pe cei care consideră că riscuri există peste tot, mereu, și că viața trebuie trăită cu curaj și demnitate, asumându-ne și riscuri, asumându-ne faptul că moartea este ceva natural, firesc, până la urmă.

Pe latura sportivă, ce am pierdut cu baschetul și voleiul în sală, am recuperat cu alergarea, înotul în ape deschise, bicicleta, baschetul în parc.

Pe latura profesională, clienții pierduți din motive de pandemie au fost înlocuiți cu clienți noi, care sunt „pe val” tocmai datorită pandemiei.

Ce îmi lipsește totuși sunt cluburile. N-aș fi crezut – eu nefiind deloc un dansator redutabil – dar îmi lipsesc. Compensarea sunt „chefurile” mai restrânse cu prietenii apropiați, dar parcă nu e chiar același lucru. E și aici un aspect pozitiv: realizarea importanței socializării prin dans, muzică & more.

Unitatea oamenilor în fața unui „adversar” comun e iarăși ceva frumos constatat în contextul pandemiei. Nu intru nici aici în detalii căci sunt super cunoscute situațiile/exemplele: respectul față de „linia întâi”, nenumăratele inițiative online menite a ne readuce împreună chiar dacă de la distanță (am realizat și eu un proiect legat de alergători – un montaj video privind felul în care ne putem antrena de acasă corelat cu mesaje de încurajare) etc.

„Bottom line”, cred că și pandemia e o mare lecție – dacă știm să o privim așa. Atât timp cât rămânem congruenți cu noi înșine, ne păstrăm abordările sănătoase, corecte asupra vieții, orice provocare apare se poate concretiza într-un impuls spre creștere, spre evoluție, spre auto-actualizare.

25.08.2020
V.”

Ce aș lua eu din povestea lui V?!

  • Ceva mai multă atenție și prezență în și cu propria persoană, mai multă conectare cu mine
  • Sport – adaptarea la condițiile date și reorientarea spre sporturi accesibile în contextul dat
  • Familie și prieteni cât mai aproape – căci suntem „animale sociale”
  • Dans, muzică & more – oh cât de mult îmi lipsește și mie partea asta

Voi ce luați din povestea asta?